Reflecţiile Dr. Emilian Mihailov asupra „omologării sociale” a deciziilor etice îmi permit să elimin o serie de neînţelegeri şi să încerc o conturare mai clară a poziţiei mele. Mai întâi neînţelegerile.

Prin „test etic” eu nu înţeleg „evaluarea morală a unor situaţii”, ci o metodă sau procedură sau instrument folosit pentru evaluarea morală. „Omologarea socială” nu e o omologare socială a acestui test sau instrument, nici a procesului de testare, ci a rezultatului aplicării testului, a verdictului evaluării morale făcute. Să zicem că verdictul aplicării repetate a testului etic la acţiunile de tip x este că x ar trebui să fie o obligaţie morală. Din faptul că un grup de experţi etici au evaluat astfel acţiunea într-un seminar academic nu rezultă că ea devine automat o constrângere pentru mine sau pentru altul. Ea nu e instituită ca instrument social de orientare comună a acţiunilor. Am aflat doar că acţiunile de tipul x ar trebui să fie obligatorii pentru noi, dacă nu există alte impedimente. Acest rezultat devine o regulă socială constrângătoare doar prin manifestarea voinţei autonome a tuturor celor afectaţi care, pe diverse criterii (inclusiv având în minte evaluarea morală deja făcută), impun social (prin sancţiuni), sau nu impun, noua regulă. În cazul că nu o impun, vor spune: suntem de acord cu cei ce au făcut evaluarea că x e moral, dar noi nu o putem transforma acum într-o obligaţie generală şi să o impunem cu forţa sancţiunilor morale, pentru că avem temeiuri mai tari (e.g. geostrategice) pentru a amâna sine die omologarea ei (sau impunerea publică a verdictului etic). Există situaţii în care considerentele de oportunitate surclasează pe cele de moralitate.

Pe de altă parte, eu nu cred că dacă consecinţele unei acţiuni maximizează fericirea, atunci acţiunea este morală; ea este doar oportună. Pentru a fi morală sau „datorie”, acţiunea trebuie să fie membră a unei clase de acţiuni acoperite de o regulă morală. Ea trebuie să aibă şi alte proprietăţi în tradiţia post-milliană. De exemplu, să fie „pretinsă de la o persoană, aşa cum se pretinde un debit”, altfel spus, să fie impusă prin „constrângere” de societate utilizând diferite sancţiuni punitive, interne sau externe (Utilitarismul V, 14). Sancţiunile externe (pedepsele de tip administrativ şi juridic) au, în context moral, însuşirea de a putea fi internalizate de orice om educat moral, care se simte astfel blocat la gândul încălcării unei reguli morale. El trebuie să privească reglementările morale ca şi cum ar fi ale lui, nu ca reglementări impuse de o forţă străină necunoscută.

Eu nu susţin că dacă ceva este omologat social (impus de societate), atunci el „trebuie făcut” iar dacă nu trebuie omologat social (e acceptat de comunitate) el „nu trebuie făcut”. Putem omologa social şi permisiunile morale. Expresia „nu trebuie făcut” exprimă o interdicţie; dar şi ceva ce nu trebuie făcut se impune a fi omologat social.

Eu susţin omologarea rezultatului aplicării unui test etic. Faptul că omologarea socială a rezultatului unei evaluări etice este parte (fază) a testului etic în sens larg este vizibil numai dacă distingem între testul etic în sens îngust şi testul etic în sens larg – care include rezultatul testului în sens îngust plus o serie de alte momente, etice sau non-etice, la care participă şi publicul larg şi care asigură oficializarea rezultatului ca regulă generală

 

Eu susţin omologarea rezultatului aplicării unui test etic. Faptul că omologarea socială a rezultatului unei evaluări etice este parte (fază) a testului etic în sens larg este vizibil numai dacă distingem – ceea ce Dr. Mihailov nu face – între testul etic în sens îngust (metoda de evaluare morală a folosirii unei biotehnologii noi – o operaţie făcută de experţi) şi testul etic în sens larg – care include rezultatul testului în sens îngust plus o serie de alte momente, etice sau non-etice, la care participă şi publicul larg şi care asigură oficializarea rezultatului ca regulă generală. Altfel spus, eu disting între evaluarea morală a unei decizii, politici, acţiuni, legi etc. soldată cu un verdict moral şi procedura de institurie socială a acestui rezultat, dat fiind că îmbogăţirea codului etic al unei societăţi cu reguli noi e un proces social, la care trebuie să participe cât mai mulţi oameni, nu o decizie de cabinet a eticienilor.

Pentru mine, există o fază în procesul general de testare în care facem, de pildă, evaluarea morală a deciziei de folosire a unei biotehnologii (utilizând procedurile învăţate de la Kant, Mill şi alţii). Lucrurile sunt destul de complicate dacă ne gândim că există simultan mai multe metode de decizie etică şi deci posibile evaluări divergente. În plus, în viaţa reală, noi testăm moral lucruri complexe din punct de vedere factual, nu situaţii simplificate şi idealizate ca la seminar. Această complexitate include faze de pregătire a lucrului evaluat (de exemplu, prefătirea unor variante ale documentului analizat, a coerenţei lui cu alte legi adoptate) şi de evaluare non-etică dar care concură, toate, la luarea deciziei etice. Apoi urmează şi ultima fază, cea a omologării sociale sau instituirii noii reguli printr-un „acord politic” cu privire la subiectul normat. Fără această fază, evaluarea etică rămâne doar o informaţie personală. Or, ea trebuie să devină un instrument social de coordonare, larg recunoscut. Omologarea socială nu trebuie să fie o evaluare pe criterii exclusiv morale, căci aceasta e faza anterioară, de expertiză, pe care ar dubla-o inutil, ci o fază care instituie social (sau nu) o nouă obligaţie morală sau mă lasă să decid singur ce fac, pe criterii non-morale, în caz că vorbim doar de permisiunea morală. În acest caz, utilizarea biotehnologiei poate fi acceptabilă (permisă) moral conform testelor pur etice dar să nu poată fi impusă ca instrument social din raţiuni de natură economică, religioasă, politică. Ce este moral şi ştim că este moral nu devine automat un pattern social şi comportamental, o datorie recunoscută şi impusă. După cum e posibil ca societatea să impună uneori, pe bune temeiuri conjuncturale, acte imorale. Dar ceea ce reprezintă obiectul evaluării etice nu e o acţiune singulară, ci o practică socială, un mănunchi de acţiuni de acelaşi tip, reglementat de o regulă morală care, dacă e respectată, maximizează pe ansamblu utilitatea. Iar o acţiune singulară e morală nu pentru că maximizează bunăstarea (s-ar putea să nu o maximizeze), ci pentru că aparţine acestei mulţimi.

Deci dacă distingem între evaluarea morală (testul în sens îngust) şi instituirea socială a rezultatului evaluării morale (test în sens larg), atunci nu mai trebuie să atribuim procesului de omologare socială sensul de evaluare morală, cum crede dr. Mihailov. După ce lucrul a fost evaluat moral, acest rezultat e transformat sau nu în instituţie socială (regulă cu autoritate). Decizia de omologare socială e o deliberare cu privire la importanţa socială a utilităţilor vizate, de unde rezultă sancţiuni de tării diferite, deci rezultatul e prins în documente având forţe de constrângere diferite (de la legi la simple Ia declaraţii) şi impunând programe de internalizare specifice (prin training etic). Una este evaluarea morală a unui act comis într-o instituţie şi alta e faptul că era posibil ca în codul etic să se instituie o regulă care interzice acel comportament considerat imoral. Din motive subiective, iraţionale (indiferenţa, neglijenţa) instituirea morală nu a mai avut loc.

Simplificând, putem avea un test strict etic finalizat cu o evaluare etică (x e o datorie, o interdicţie sau o indiferenţă morală). Omologarea socială nu e o dublare a acestui test moral cu unul nou, cel al moralei comune sau religioase (aceste cadre de evaluare aparţin testului etic în sens îngust), ci e o instituire socială a menţionatei decizii etice pe criterii politice multiple – de către întreaga comunitate (organizaţie) sau de o adunare a reprezentanţilor ei politici. Aceasta înseamnă că instituirea unei noi reguli morale e rezultatul unui acord social, nu al unei decizii filosofice de cabinet a câtorva eticieni. Numai testul etic propriu-zis (în sens îngust) „stabileşte ce trebuie să facem” (ne face să ştim ce e moral să facem), omologarea socială decide dacă vom face efectiv cu toţii acel lucru, privit ca exigenţă socială.

În ultimă instanţă, decizia etică reală (aşa cum are ea realmente loc în societate) e una politică (pe criterii etice, economice, strategice, strict politice etc.). Deşi omologarea socială nu e o procedură strict etică, procesul de evaluare pe ansamblu e un proces ce are ca scop evaluarea etică şi recunoaşterea ei socială.