Cosmin Vraciu explorează problema normelor sociale și a influenței acestora asupra procesului deliberativ, pornind de la următoarea întrebare: dacă oamenii își urmează propriul interes, atunci de ce există reguli sociale și de ce oamenii le acceptă? 

Asumpția teoriei sociale începând cu Hobbes a fost că indivizii acționează întotdeauna din interes egoist iar fenomenele sociale pot fi explicate pornind de la acest comportament. Acest lucru naște întrebarea: dat fiind faptul că oamenii își urmează propriul interes, atunci de ce există reguli sociale și de ce oamenii le acceptă?

O manieră de a răspunde la această întrebare este cea inițiată de sociologul Talcott Parsons: acțiunile umane sunt centrate în jurul a doi poli: urmarea propriului interes și orientarea în funcție de valorile constituite social. Aceste valori au un rol fundamental în urmarea și respectarea regulilor sociale. Deși simplu, acest model binar poate fi reconstruit într-un model al alegerii raționale (Heath 2001) în felul următor.

Modelul alegerii raționale

Alegerea rațională presupune evaluarea a trei componente diferite: stări, acțiuni și rezultate. Stările sunt evaluate doxastic, adică există credințe și opinii ale agentului cu privire la mediul extern (în funcție de care face alegerea), rezultatele sunt evaluate deziderativ, adică există dorințe ale agentului cu privire la ce fapte vrea să îndeplinească. Modul în care stările și rezultatele sunt evaluate constituie constrângeri cu privire la posibilitatea ca un anumit set de acțiuni să fie ales. Evaluarea acțiunii, în teoria clasică, este privită ca indiferentă, pentru că două acțiuni diferite pot satisface o constrângere deziderativă în mod egal (a folosi umbrela sau a lua o pelerină de ploaie, acestea presupunând a fi neutre din punct de vedere deziderativ, satisfac în mod egal dorința cuiva de a rămâne uscat, iar din acest motiv, alegerea uneia în detrimentul alteia nu afectează eficiența luării deciziei). Dar transpunerea ideii că agenții urmează nu numai propriile interese, ci și norme, într-un asemenea model, presupune transformarea lui astfel încât să existe nu numai constrângeri doxastice și deziderative, ci și deontice cu privire la alegerea acțiunii. Astfel, evaluarea acțiunii este regândită ca fiind anterioară, în procesul alegerii deciziei, evaluării rezultatelor dorite, astfel încât nu dorința agentului constrânge alegerea unui anumit curs al acțiunii, ci evaluarea unei norme sociale, care indică deja un anumit curs al acțiunii, este cea care constrânge aria de acțiuni posibile care pot fi evaluate din perspectiva dorințelor.

Acest model este, însă, prea simplist, deoarece  presupune că luarea deciziilor ar fi un proces deliberativ în care normele și interesul față de sine sunt componente de sine stătătoare, evaluabile și comparabile. Acest model, bazat pe o dualitate între constrângeri exogene (normele) și endogene (interesul față de sine) nu reușește să facă clar modul în care ceea ce pare să fie comportament condus de interesul de sine este, de fapt, o acțiune pe baza unei interpretări a situației, construite social.

A împărți tipurile de comportament în, de exemplu, comportament egoist sau cooperativ este reducționist și nu poate da seama de realitatea psihologică complexă care subîntinde luarea deciziilor. Noul val de experimente care testează comportamentul și raționamentul social al participanților nu dovedește doar că indivizii nu acționează întotdeauna din interes personal, ci, mai mult, că comportamentul lor este rezultatul unei interpretări a situației, care are două caracteristici: a) este indusă social și împărtășită intersubiectiv, rezultatul socializării și a expunerii la diferite contexte sociale; b) nu este generală, ci particulară și contingentă, rezultat al modului în care procesarea unor aspecte din mediu este corelată și asociată cu diferite concepte prin activarea unor rețele neuronale proxime (de exemplu, indivizii sunt mai predispuși să formeze o normă de ajutor pe baza căreia să acționeze, dacă au asistat anterior la o acțiune care evidenția această normă).

Ceea ce este luat ca un comportament ghidat de interesul de sine este, de fapt, îndeplinirea unui rol prevăzut în scenariu, în concordanță cu reguli sociale pe care pe care individul le percepe ca guvernând situația respectivă.

 

Ceea ce diferențiază această abordare (Bicchieri 2006) de cea a modelului de alegere rațională care încorporează constrângerea deontică este că decizia nu este luată prin evaluarea reflexivă a anumitor norme, ci ea este determinată de o interpretare a situației, declanșată în mod automat. Această interpretare a situației sau scenariu conține reguli cu privire la modul în care participantul consideră că anumite evenimente sociale se produc. Aceste reguli, rezultatul, pe de o parte, al socializării agentului, și pe de altă parte, al asocierilor mentale (arbitrare), sunt echivalentul normelor, care erau luate drept constrângeri în alegerea unei acțiuni, în celălalt model. Însă, aceste reguli sau norme nu sunt doar pro-sociale. Normele într-un sens foarte general, de fapt, regulile de organizare a lumii sociale într-un scenariu mental, pot indica orice fel de acțiuni, inclusiv o acțiune egoistă. Ceea ce este luat ca un comportament ghidat de interesul de sine este, de fapt, îndeplinirea unui rol prevăzut în scenariu, în concordanță cu reguli sociale pe care pe care individul le percepe ca guvernând situația respectivă.

Jocul Ultimatumului

Participanții la un Joc al Ultimatumului pot acționa fie abnegând interesul personal, atunci când organizarea experimentului declanșează activarea unui scenariu care prevede o normă de egalitate, dar pot acționa și din interes de sine, în alte circumstanțe (când, de exemplu, în locul unei nome de egalitate, este declanșată o normă de echitate). Experimentul constă în faptul că o persoană, căreia i-a fost dată o  anumită sumă de bani, trebuie să facă o ofertă unei a doua persoane, în care îi dă o parte din suma primită. În cazul în care cea de-a doua persoană acceptă oferta, amândoi rămân cu banii, în forma distribuită prin decizia de ofertă, dar în cazul în care refuză oferta, nimeni nu rămâne cu nimic. Conform asumpției comportamentului egoist, cea de-a doua persoană trebuie să accepte orice parte din suma de bani, oricât de mică, pentru că este în avantajul său să obțină un astfel de beneficiu care nu presupune niciun cost. Dar, modul în care participanții au acționat sfidează această asumpție. În cazul în care oferta este sub jumătate, cea de-a doua persoană preferă, în schimbul dobândirii unui avantaj personal, pedepsirea ofertantului prin refuzul ofertei. Așa cum au arătat rezultatele experimentelor, ofertantul prevede această predispoziție de a pedepsi violarea regulii egalității, astfel încât ofertele sale tind, în general, spre o distribuție egală a sumei primite. Acest lucru arată că ambele persoane interpretează situația în același fel, adică prin intermediul unui scenariu mental conținând o regulă de egalitate.

Prin contrast, în cazul în care experimentul este reorganizat astfel încât persoana căreia i se asignează rolul de ofertant a câștigat suma de bani printr-o procedură convențională (de exemplu, răspunsul la o întrebare), oferta nu mai tinde spre egalizarea distribuției, iar persoana ofertată nu mai pedepsește ofertele mici. Aceasta este datorită faptului că stimulii din mediul social (organizarea experimentului) declanșează un scenariu conținând de data aceasta o regulă de echitate.

Compararea acestor două cazuri ne arată că nu putem vorbi, pur și simplu, de existența sau nu a unui comportament egoist. Faptul că în cel de-al doilea caz, persoana căreia i se face oferta, o acceptă, oricât de mică ar fi, nu este mai mult o probă a comportamentului egoist decât a faptului că aceasta a acționat pe baza unei interpretări a lumii sociale în care distribuția este determinată în raport cu meritul. La fel, faptul că în primul caz al Jocului, persoana ofertată pedepsește ofertele mici, nu este mai mult o probă a faptului că aceasta a evaluat satisfacerea propriului interes în raport cu o normă, cât a faptului că acțiunea sa este doar o punere în aplicare a unei interpretări a lumii sociale guvernate de o normă a egalității. Adică, nu este vorba de o deliberare în care individul care se pregătește să ia o decizie, compară interesul de sine cu o normă (sau mai degrabă cu două norme, nu numai cea a egalității, cât și cea a pedepsirii celor care încalcă nome), ci de un proces automat, nereflectiv, în care situația din mediu (organizarea experimentului) declanșează activarea unui scenariu, constituit prin socializare (în care sunt conținute regulile după care lumea socială este interpretată a fi condusă), pe baza căreia participantul acționează.

În concluzie, problema însăși a modului în care indivizi care acționează din interes personal se supun nomelor sociale este o falsă problemă, pentru că aceștia își fac intrarea în lume nu ca niște self-interested agents; ei sunt educați și socializați, prin transmiterea de interpretări a situațiilor, și învață să răspundă situațiilor pe baza acestora, în ele fiind incluse și reguli și roluri corespunzătoare comportamentului ghidat de interes de sine. Astfel, comportamentul egoist nu este separat de acțiunea pe baza nomelor, iar acțiunea pe baza normelor nu înseamnă includerea unei reguli exterioare într-un proces de luare a deciziilor, ci acțiunea pe baza unei interpretări deja constituite a realității sociale.

Bibliografie
Bicchieri, Cristina, 2006. The Grammar of Society. The Nature and Dynamics of Social Norms, New York: Cambridge University Press.
Heath, Joseph, 2001. “Rational Choice with Deontic Constraint”. Canadian Journal of Philosophy, 31, 3: 361-388.

Cosmin Vraciu este student în anul al doilea al Facultății de Filosofie, Universitatea din București. Este interesat de teoria politică, teoria evoluționistă a jocurilor, filosofia acțiunii și metaetică.

Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.