„Democraţia a funcţionat atâta vreme cât am avut o conducere autoritară”

(Traian Băsescu)

Constat în ultimii ani, la cei ce lucrează în învăţământ, o stare sufletească alarmantă, pe care nu am mai resimţit-o din anii 80.  O stare de dezamăgire cu accente de disperare. Am fost în licee, în alte universităţi şi nu am întâlnit un singur om care să nu mi se plângă. Nu am discutat niciodată despre salarii. Nemulţumirea era legată de felul cum funcţionează şcoala românească. S-a ajuns într-un punct inimaginabil în urmă cu 15 ani, la recunoaşterea supremei noastre neputinţe: „învăţământul din vremea comunismului funcţiona mai bine”.  Nu ştiu dacă aceşti oameni  au dreptate, căci ei par să uite prea uşor cât de nemulţumiţi eram şi atunci. Azi nu doar produsele şcolii descurajeză (tineri posesori de diplome care sunt semialfabetizaţi), ci şi felul în care e organizată munca şi locul pe care-l are profesorul în şcoală: sufocat de birocraţia didactică, la cheremul elevilor indisciplinaţi şi a părinţilor cu tupeu, lipsit de autonomie decizională reală şi de libertate de iniţiativă intelectuală într-un sistem tot mai centralizat şi mai uniformizator,  profesorii ascultă stupefiaţi ceea ce spune un parlamentar englez, anume că  90% dintre fraudele bancare din Londra sunt comise de români, că zeci de mii de conaţionali sunt arestaţi pentru varii infracţiuni, de la violuri, la crime , furturi şi cerşit.   Tinerii aceştia care au speriat Occidentul, iar acum au trecut la Orient, sunt, totuşi, trecuţi prin şcoala românească, prin familia românească, prin societatea românească. Ai impresia că toate acestea sunt astfel făcute încât să nu inhibe asemenea comportamente abjecte, ci să le încurajeze. În aceste condiţii, nu poţi să nu te gândeşti la faptul că şcoala noastră e defectă, că ea nu e doar ineficientă ci, poate, nu face ceea ce trebuie să facă. Şi toţi cei pe care-i vizitam mă întrebau: voi, cei din Bucureşti, din universităţi,  de ce nu faceţi nimic? Nu ştiam niciodată ce să le răspund;  şi nu ştiam nici măcar de ce nu ştiu. În orice caz, soluţia părea să fie mai complicată decât aceea a ieşirii în public cu articole sau cu proteste la televiziuni.

 

Paradoxal, în tot acest timp, majoritatea românilor credeau că s-a făcut prea multă reformă în învăţământ, că e nevoie acum de o pauză .  Dacă acest lucru e adevărat, atunci aceasta înseamnă fie că  reforma a eşuat (având în vedere nemulţumirile amintite), fie că nu am avut o reformă, ci o schimbare şi ajustare a sistemului, iar reforma nici nu a început încă…

 

„Ei, vor spune amicii mei, cum să nu înceapă, iar cazi în extremă: predăm noi la fel ca în anii 80? Avem aceleaşi dotări în şcoli? S-au produs atâtea schimbări”. Da, dar nu s-a schimbat sistemul în datele lui esenţiale. Şcoala a evoluat, e adevărat, dar a evoluat haotic sub presiunea unor grupuri interesate de dascăli sau politicieni proveniţi din învăţământ: matematicienii s-au luptat iraţional pentru monopolul pedagogic al orelor de matematică, filologii pentru cât mai multe ore de română, psihologii s-au încordat să ia filosofilor dreptul de a preda psihologia, Biserica a pus o vorbă bună la Minister  pentru a  primi ore în fiecare an şcolar etc. Niciunul nu a ţinut cont de interesul sistemului, ci doar de interesul propriu.  Ceea ce a rezultat e un monstru al hazardului, nu o reformă orientată  de mari obiective naţionale.  O dovadă că aşa stau lucrurile e  menţinerea neschimbată a numeroase aspecte structurale:  de exemplu, universitatea   e tot un conglomerat de facultăţi monodisciplinare izolate între ele; s-a produs extinderea, nu restrângerea  învăţământului  superior vocaţional (de meserii), specialitatea lui Ceauşescu;  a continuat în triumf, în loc să fie pusă la locul cuvenit, conducerea hiper-centralizată. Unde e atunci schimbarea calitativă, sistemică? Ea lipseşte. Şi de aceea îmi permit să spun că şi reforma lipseşte. Nu am făcut încă reforma şi nici nu simt că  suntem pe cale să o facem – iată teza pe care o voi apăra aici.

 

Dar să ne definim termenii. Înţeleg prin „reforma sistemului de învăţământ” o parte a Revoluţiei anti-comuniste: aceasta din urmă a constat în schimbarea unui sistem social vechi cu altul nou, se speră că  mai bun, mai funcţional, începând cu economia şi terminând cu valorile. Schimbarea sistemului de învăţământ e parte a acestui proces: ea trebuie să fie o schimbare radicală, revoluţionară nu o sumă de modificări de detaliu (examenul de bac, clasa pregătitoare, cumpărarea de maşini pentru transportul elevilor etc.). Oricât ar fi de importante, acestea sunt detalii. Apoi, acesta e un proces de durată, la scara unor ani buni. Trebuie să avem răbdare. E vorba în primul rând de o schimbare a cadrului   organizaţional şi managerial al învăţământului, nu a programelor de studiu ori cercetării. Nu poţi pescui pe uscat. Pentru ca processul didactic şi de cercetare să aibă succes este nevoie de un adecvat cadru material, instituional – de la clădiri, biblioteci şi laboratoaare până la  o administraţie performantă.  Reforma învăţământului nu poate exista fără o fermă susţinere politică – atât în conţinut cât şi în asigurarea continuităţii, căci un program fracturat de schimbările de regim politic nu mai progresează. La baza reformei trebuie să stea un plan, o viziune pe termen lung, agreată de toate părţile, o viziune coerentă, curajoasă şi, dacă se poate, aplicabilă.

 

Or, toate aceste condiţii nu au fost întrunite: nu am avut o schimbare radicală a sistemului, ci o ajustare conjuncturală,  o cârpire inabilă  şi practicarea unor schimbări de detaliu, unele considerate o „revoluţie”, altele doar aparente şi încă altele perfect nefuncţionale. De aceea avem impresia că lucrăm în acelaşi cadru ca înainte şi că lucrurile merg din rău în mai rău. Fiecare schimbare de regim a fost o demolare a ceea ce au făcut înaintaşii, ceea ce cred că ne va costa zeci de ani de întârziere. A lipsit mereu la cârma învăţământului omul cu viziune (poate, cu excepţia a două persoane, dar care finalmente au eşuat şi ele); peisajul a fost dominat de figura „micului gospodar” căruia-i place să verifice clanţele de la uşile şcolilor, să vadă noile toalete, să piardă vremea la televiziune comentând ştirile sau să stea pe teren, „printre oameni”. El uită că locul lui e în biroul din minister, la butoane, de unde trebuie doar să anime diferite grupuri de executanţi. Viziunea pe termen lung, curajoasă şi fezabilă, se lasă încă aşteptată,  noi  fiind maeştri în a crea iluzia că facem ceva atunci când nu facem nimic.

 

De exemplu, la sfârşitul anilor 90 au fost pregătiţi şi instruiţi Directori generali administrativi în universităţi şi facultăţi, analogul registrarului din Anglia ori kanzelarului din Germania. E drept că funcţia a fost înfiinţată mai mult de formă căci rectorii nu au acceptat de la bun început să le transfere o parte din putere. Nici legea actuală a educaţiei nu reuşeşte să umple rubrica atribuţiilor DGA, semn că nu am depăşit încă nivelul iluzionării publicului. Dar azi, această instituţie aproape că nu mai  există. S-a cerut  crearea unui sistem de asigurarea calităţii şi a fost făcut unul, sub presiune externă, destul  de formal.  Plan strategic ? – nu există decât pe hârtie. Infrastructuri etice –  o iluzie. Nu mai există aproape nimic din acest proiect. Probabil a fost prost gândit. Cu siguranţă a fost a fost prost gândit dacă nu a rezistat – vor spune majoritatea dascălilor şi responsabililor din învăţământ. Noi, majoritatea, gândim cu totul altfel. Ei bine, felul în care gândesc ei e realitatea învăţământului de azi.  Gândesc ei bine? Nu cred. La fel s-au întâmplat lucrurile cu planul strategic, metamorfozat într-o hârtie uitată într-un fund de sertar. Dar s-a vorbit despre faptul că avem o planificare strategică. Suntem avansaţi, nu-i aşa? Cu atât mai hotărâţi suntem în cazul managementului eticii, deşi, în realitate, noi nu aven nicio infrastructură etică propriu-zisă, adică funcţională,  în universităţi. Mimăm şi aici, făcându-ne trei cruci mari ca să ne vadă lumea.

 

Când ni se strică maşina ne bucurăm dacă putem să o supunem unor analize complexe pentru a detecta cauza defecţiunii. De câte ori ne-am aşezat noi în jurul unei mese pentru a analiza şi a detecta cauzele prostului mers al învăţământului şi a lua măsurile corespunzătoare? Nu-mi aduc aminte. Dar o asemenea discuţie temeinică ar trebui să dureze nu ore, ci săptămâni şi chiar luni. Ne mulţumim să dăm vina unii pe alţii uitând că toţi suntem responsabili. Ai senzaţia uneori nu doar că suntem hiperconservatori, ci că nu ştim ce avem de făcut şi că ne place să lucrăm împotriva noastră. Bunăoară, ne plângem de calitatea slabă a elevilor şi studenţilor, dar în loc să luăm măruri adecvate  am redus durata studiilor universitare de la 4 la 3 ani (cel puţin aşa s-a încetăţenit în conştiinţa studenţilor,  că după trei ani pot sărbători absolvirea). Dacă ar fi aşa, atunci  învăţământul superior s-a degradat, într-adevăr, masiv. E cazul să spunem oficial şi repetat studenţilor că şcoala superioară durează cinci ani, nu trei. De ce ezităm? Constatăm apoi că studenţii noştri nu ştiu să scrie gramatical sau frumos în limba română  şi luăm măsura de a permite scrierea tezelor de licenţă, masterat şi doctorat în engleză, ceea ce maschează acest handicap, deoarece în legătură cu engleza nu poţi emite pretenţii prea mari căci noi toţi o ştim cu aproximaţie. Forţăm, prin varii grile şi punctaje, ce condiţionează urcarea în iererhie, publicarea cercetării  în limbi străine (de regulă engleză) şi ascunderea revistelor noastre în baze de date americane în loc să construim aici sisteme similare celor americane. Statul român finanţează cercetarea – iar aceasta ajunge gratuit (la cererea aceluiaşi stat român) în bazele de date ale unor terţi (care deţin astfel monopolul cercetării mondiale) – de unde tot noi o cumpărăm cu bani grei propriile produse (50.000 dolari abonamentul anual la Jstore). În fine, înaintăm sinucigaş într-o direcţie care mi se pare dezastruoasă: spre un învăţământ profesional, vocaţional, generalizat;   unii îl cer chiar de la clasa I.  Ce e mai simplu şi mai iresponsabil decât să faci licee pentru pregătit chelneri şi tinichigii?  Sau licee de matematicieni sau de gramaticieni?  „DAR CE SĂ FACEM? – veţi întreba.

 

În Anglia secolului al XIX-lea, filosoful John-Sturat Mill,  spunea aşa într-un discurs la universitatea St-Andrews (Scoţia): universitatea „nu e locul potrivit pentru educaţia profesională. Universităţile nu sunt menite să predea cunoştinţele necesare pentru a-i pregăti pe oameni pentru un anume mod de a-şi câştiga existenţa. Scopul lor nu e de a pregăti jurişti ori medici buni, sau ingineri, ci fiinţe umane capabile şi cultivate”. Era un excentric – vor zice ai noştri. Chiar aşa?

Universitatea, aşadar, nu trebuie să pregătească un super-specialist incult, complet nearticulat la nivelul convingerilor şi intuiţiilor sale social-politice, profesionale, morale, axiologice. Omul care a absolvit universitatea ar trebui să fie omul care nu dispreţuieşte ceea ce nu înţelege, care nu se lasă dus la vrăjitoare şi la Misa, care nu crede în „flacăra violet” şi ştie în ce constă „metoda ştiinţei”, e omul care nu mai crede naiv în geocentrism, nu fură, nu violează, nu omoară etc., ci merge să vadă Roma pentru monumentele ei, nu pentru portmoneele ei. Iar dacă nu se întâmplă aşa şi spirala Misa ori ecranele TV sunt pline de absolvenţi/absolvente   de liceu şi de facultate care se înghesuie la apariţia  unui „guru” dubios ori se tăvălesc prin noroi, după ce au dormit o noapte în frig, pentru a atinge nişte  moaşte care „ne vindecă de toate bolile”, apoi înseamnă că şcoala noastră are o hibă. Dacă nu mai multe.

 

Care e defectul? Lipsa reformei după 20 de ani şi pericolul fatal de a crede că am făcut reforma. Urmarea: nu se mai ocupă nimeni de ea; e un subiect fumat. În ziua de azi e evidentă lipsa unui proiect de schimbare radicală pe termen lung, operaţionalizat într-o manieră adecvată. Pare să lipsească şi suportul politic în acest sens, susţinerea fiind de-a lungul anilor mai mult verbală.  Campionii reformei educaţionale şi-au pierdut suflul. (S-ar putea  să fie un semn bun.)

 

Dar tu ce ai face, întreabă lumea?  Ce ai alege între a te ocupa de salariile angajaţilor şi a-ţi consuma timpul cu un  proiect abstract de reformă, un vis frumos,  pentru următorii 20 de ani?

 

Eu o spun clar: aş alege visul! Un proiect major, peste generaţii, care să fie agreat de toate forţele politice. Nu doar schimbări imediate, „gospodăreşti”, ci o direcţionare strategică a sistemului care să fie „bună”.  Sistemul învăţământului românesc nu poate fi condus ca o şcoală. Ministrul nu e un fel de director mai mare.  După cum ţara nu e un vapor. Întrebată care crede că a fost cea mai mare greşeală politică a tatălui său, Zoie Ceauşescu a răspuns: a condus ţara ca pe o gospodărie ţărănească. Ţara e altceva.

 

Concret, aş uita tot ce s-a făcut şi aş face un proiect nou, de la zero. Pentru că  toate datele arată că suntem ca un tren pus pe o şină greşită. Prin urmare aş începe cu răspunsul la întrebarea „inutilă”: la ce bună şcoala? Răspunsul ar trebui formulat pe maximum o pagină. Aş da pentru aceasta un an de reflecţie.   Aceasta înseamnă a redefini  MISIUNIEA Şcolii; aş extrage de aici politici pentru realizarea acestor obiective şi bugete, adică aş conduce după un plan strategic. Noi nu ştim face asta – veţi spune. De acord. Dar cum să ştim dacă nu avem un management academic profesionist? Şi chiar dacă am avea un management ne-amator, ne-am izbi de obiective neclare,  confuze, contradictorii, imposibil de realizat.

 

Legea actuală a educaţiei e un bun izvor de „posibilităţi care nu se poate”. Misiunea şcolii e formulată într-o formă neoperaţională, ditirambică: misiunea e aceea de „formare prin educaţie a infrastructurii mentale a societăţii româneşti”. Ştie cineva ce e aceasta?  Nu poţi pune bugete pe metafore.  Un alt obiectiv sună astfel: „generarea de resurse umane naţionale înalt competitive”. Acesta nu e decât un al scop vag, cu accent exclusiv pe formarea profesională. Or, accentul pus pe vocaţional este cancerul învăţământului obligatoriu şi superior. Accentul trebuie mutat pe formarea omului ca om, sensibil la toată varietatea valorilor. Aşa ceva există în lege – mi se va spune iarăşi. Da, există la capitolul „ideal”, adică ceva intangibil. Eu vreau o misiune realizabilă practic, ceva de felul unui slogan din broşura de popularizare a unei universităţi britanice: „Această universitate nu pregăteşte specialişti, ci oameni capabili să se specializeze”. Sau ceva de genul: Universitatea din Bucureşti  îşi propune să fie o instituţie integră, aptă să asigure progresul cunoaşterii, formarea studenţilor ca persoane civilizate şi ca oameni capabili să se specializeze, sugerând direcţiile evoluţiei societăţii noastre şi  contribuind astfel la bunăstarea comunităţii.

 

Având în vedere toate acestea, voi spune că principala MISIUNE a  Universităţii rămâne, prin tradiţie, învăţământul  şi cercetarea – ţinând cont de nevoile sociale.  Universitarii trebuie scoşi din turnul lor de fildeş şi inseraţi social. Putem fi de acord în mare cu o asemenea operaţiune, dar la detalii ne despărţim. Eu aş zice „învăţământ prin cercetare” şi, mai mult,  nu unul care doar reacţionează la cerinţele sociale; el trebuie să fie mai degrabă avangarda care trage după ea tot restul instituţiilor deschise spre progres (aceasta e reacţia antreprenorială). Pentru o anumită etapă, cum e cea în care se află universităţile româneşti, va trebui să ne întrebăm serios dacă nu cumva prioritate vitală e şi diversificarea resurselor bugetare   (universităţile româneşti sunt mult prea dependente de banii statului, spiritul  „autonomiei universitare” fiind mai mult o lozincă).  Unele universităţi din lume au înscrisă în misiune consolidarea  „asigurării calităţii” şi montarea unei „infrastructuri etice” care să asigure  o cultură a moralităţii în slujba performanţei şi,  în final, o „universitate integră”.

 

Misiunea de educare a tinerilor e în continuare centrală, chiar dacă e vorba de o universitate de cercetare. Dar educarea lor înseamnă mult mai mult decât ceea ce se practică acum: înseamnă,  într-adevăr, instruirea lor (adică transmiterea de cunoştinţe), dar mai ales înseamnă  formarea lor – formarea lor ca oameni moderni, morali, creativi, cu sensibilităţi multiple, care  să devină  buni specialişti în domenii cât mai variate, dar şi caractere echilibrate, sensibile la diversitatea valorilor, într-un cuvânt, nobile.

 

Acestea presupun alte schimbări care ne bruschează obişnuinţele de gândire: schimbarea ierarhiei nivelurilor şcolare: grădiniţa trebuie să devină cea mai importantă instituţie de formare, de civilizare a fiinţei umane pentru că aceasta este vârsta  marilor impregnări cu care rămâi toată viaţa. Aceasta necesită investiţii. Pe lângă prioritatea dată grădiniţei pentru formarea structurilor mentale şi de sensibilitate de bază  ale fiinţei umane, şcoala elementară obligatorie trebuie reabilitată ca statut: ea nu mai trebuie să fie o şcoală de meserii, ci de „formare generală” a omului modern; meseriile se învaţă după aceea în cursuri de scurtă durată. Aceasta presupune o schimbare radicală a programelor de studiu şi a metodelor didactice (nu activităţi desfărurate numai în clasă, ci tehnici de clădire a caracterelor, schimbarea tipologiei materiilor, a numărului lor, a ponderii şi a finalităţii pe care o au toate întru formarea omului modern). Cele trei cicluri de învăţământ superior au ca scop tocmai formarea omului modern şi punerea individului pe o direcţie profesională. Profesionalizarea uzuală nu se face în universităţi, ci în şcoli post-liceale meşteşugit alese. Profesionalizarea superioară se face la modul serios în ciclul II şi III universitar, dar mai ales după terminarea facultăţii. Ne trebuie în plus şcoli superioare de elită,  şcoli în care  se intră prin concurs şi de unde se iese greu. Iar numărul profesorilor îl egalează pe cel al studenţilor. Într-o asemenea şcoală din Paris, unde se poate admira chiuveta din laboratorul în care  profesorul Paul Langevin  a inventat sonarul şi locul unde avea atelierul Marie Curie,  o  şcoală unde acum predau doi laureaţi ai premiului Nobel, bugetul e asigurat de Primăria Parisului.

 

Toate acestea nu se pot face prin „simplă  transmitere de cunoştinţe”, nici prin formare de deprinderi profesionale, ci prin convergenţa efectelor unei multitudini de discipine, adecvat alese şi conjugate. Stupidul abuz de matemtică, română şi religie trebuie suprimat rapid. Asemenea excese exclusiviste ne compromit. E nevoie de o combinaţie de discipline ştiinţifice şi umaniste (muzică, instrumente muzicale, arte plastice, activităţi practice diverse (e.g. cercetări practice de teren  în domeniul antropologiei culturale), acţiuni anume îndreptate spre formarea caracterului,  reflecţia filosofică adaptată vârstei, sportul, ştiinţele etc.  Pe scurt: şcoala trebuie nu doar să instruiască, ci să formeze şi aici e vorba de utilizarea altor tehnici, pe care noi nici măcar nu le intuim. Cum să le intuiască managerii, economiştii, juriştii ori inginerii care dau tonul la televizor, dar care nu au organ pentru asemenea lucruri deoarece nu au avut niciodată de-a face cu ele şi nu au reflectat niciodată sistematic la aceste subiecte subtile. Ei ştiu una şi bună: profesionalizare cât mai îngustă, dacă s-ar putea din şcoala primară. Aceştia sunt groparii învăţământului românesc.

 

Despre sensurile educaţiei morale nu se vorbeşte prea mult. De ce să vorbim, suntem experţi în materie: am introdus religia din clasa I până la terminarea liceului.  Încă o probă de nepricepere şi iresponsabilitate. Există cel puţin trei căi de abordare a problemei educaţiei etice (în şcoli). Mai întâi, e abordarea  informativă ce constă din cursuri de teorii etice, noţiuni de bază, istoria eticii, analiza unei opere, ca şi etica aplicată clasică (aplicarea unor teorii la cazuri concrete fierbinţi din agenda publică). Astfel, specialiştii din diverse domenii pot învăţa câte ceva din evoluţia marilor teorii etice.  Elevii de liceu ar putea participa la cursuri de etică sau de etică aplicată. La acestea ei află cum stau lucrurile. E o chestiune de transmitere de cunoştinţe prin lucru la clasă la fel ca la alte materii.

 

În al doilea rând, e abordarea formativă, formarea omului moral, cizelat comportamental, modern (în alte părţi ea se numeşte character building). Aceasta nu e la noi o prioritate, nici o preocupare reală. Dincolo de cunoştinţe, cum să formez un om  civilizat în şcoală? Într-adevăr, aceasta nu e o chestiune de cursuri (nici cu câţi elevi în clasă e  rezonabil să lucrez etc.), căci nu e vorba de vreo  activitate la clasă (deşi, în parte, este şi asta), ci e o strategie educaţională complexă care adună la un loc, într-un proiect comun şi pentru un ţel comun şcoala, familia, presa, biserica etc.  Aceasta e mai degrabă o problemă politică, de proiect naţional împotriva premodernităţii noastre. Aici trebuie făcute multe. În majoritate nu le ştiu. Dar mi se pare clar că aici intră introducerea de cursuri de instrumente muzicale, de istoria artelor plastice, reformarea cursurilor de literatură şi filosofie în liceu, organizarea de sporturi „bărbăteşti”, de călire a caracterelor (în tabere de cercetaşi etc.), exerciţii de viaţă petrecută  în izolare şi în situaţii limită, regândirea educaţiei preşcolare, educarea gândirii critice, nu dogmatice. Acum se învaţă doar creaţionismul la religie, mai puţin evoluţionismul ştiinţific, în loc să se discute ambele doctrine, comparativ şi critic, ca la filosofie; nu se mai discută cu capul propriu nimic. Până şi poeziile lui Eminescu sunt comentate după nişte reţete oficiale. Stupid!

 

 E adevărat, dacă ar fi aşa, atunci ar fi un alt tip de şcoală, cu altă misiune, şi altfel inserată în mediul social. Dar asta sună a revoluţie. De aceea nu i se acordă nicio atenţie. Însă reforma chiar este o revoluţie. Reforma nu se reduce la a introduce sau a scoate vreo materie la bac. Adică la ceva total nesemnificativ.

 

În al treilea rând, e abordarea instituţională (a educaţiei morale) folosind metode de decizie etică (managementul eticii). Din acest punct de vedere trebuie să vedem ce virtuţi organizaţionale trebuie dezvoltate în şcoli pentru a încuraja la elevi şi profesori comportamente morale. Nici de aşa ceva nu ne ocupăm.   Strategia aceasta e valabilă atât pentru şcoli, cât şi pentru alte organizaţii. Noi am dezvoltat mai ales latura informativă a învăţământului, dar ea nu are un impact formativ semnificativ, ci doar  unul informativ. A doua latură este practic neabordată ca strategie şcolară; ea e o strategie esenţialmente politică. Iar ultima este  o chestiune de management specializat pe viaţa morală a şcolii.  Educaţia etică nu se face în bibliotecă, ci mai degabă prin muzică şi sport, prin  punerea în situaţii pilduitoare, în tabere cu un regim de viaţă sever, apoi prin practică profesională, contacte diverse  cu oamenii, efortul de înţelegere a lor, dezinhibarea  în faţa provocărilor cotidiene. Mai trebuie format desigur şi complexul educaţional: şcoală-familie-biserică-comunitate.

 

Misiunea poate cuprinde şi elemente de reformă managerială, dar nu se poate face nimic fără abandonarea sistemului  divizării pe  facultăţi izolate unele de altele. Apoi, deşi au trecut peste 10 ani de la primele semnale,  e bine să distingem elaborarea politicilor de aplicarea lor, să distingem adică  între managementul administrativ şi cel academic. Nu putem ignora profesionalizarea managementului, reabilitarea managemenului strategic, promovarea managementului calităţii, descentralizarea şi  responsabilizarea facultăţilor. Profesionalizarea managementului e vitală într-o ţară  în care aproape totul e improvizat.

 

În sinteză, educaţie, cu acccent pe formare, nu pe informare; dând prioritate absolută vârstei critice de 1-7 ani şi însoţită de schimbarea tehnicilor de predare după noul obiectiv: formarea unui om modern. Aceasta înseamnă, desigur, a da un nou chip şcolii. Dar tocmai în această nouă faţă constă reformă. Cercetarea ştiinţifică trebuie să ofere o interfaţă stabilă cu societatea (nu doar contracte pasagere). Orice iniţiativă novatoare trebuie sprijinită financiar. Va trebui să revenim şi să reabilităm ce mai e de  reabilitat. De pildă, să reabilităm  cercetarea în limba  română şi crearea de baze de date în regiune, constituirea de topuri universitare etc. naţionale şi regionale. Din aceste obiective majore vom extrage apoi politici şi mijloace. În fine,  mai avem nevoie şi de un management academic performant, de practicarea efectivă a managementului strategic, de profesionalizarea managementului universitar, de descentralizarea efectivă însoţită de şi responsabilizare.

 

Acum înţeleg mai bine de ce nu am ştiut ce să răspund colegilor care îmi reproşau că nu fac nimic pentru a convinge firmele să întreprindă ceva în direcţia managementului eticii ori că refuz să mă implic în reforma sistemului de învăţământ. Intuiam vag că sarcina e enorm de complicată, peste puterile unui singur om. Şi suntem departe de întrunirea numărului critic de amatori ai acestui joc.

 

Unii vor zice ferm: nici un om întreg la minte nu s-ar apuca de un asemenea proiect bulversant. E o utopie iar tu un extremist.

 

Ce să zic… aşa o fi … Dar cred că, în acest caz, societatea românească are o nevoie teribilă de  extremişti creatori.