Laurențiu Staicu

Îmbunătățirea performanțelor fizice și a funcțiilor cognitive cu ajutorul biotehnologiei a căpătat un avânt spectaculos în ultimele decenii, devenind, treptat, o industrie prosperă și în continuă expansiune. Posibilitățile cu care ne tentează această adevărată piață a “componenetelor de supraom” devin din ce în ce mai îndrăznețe și mai seducătoare. De la modificarea sensibilă a aspectului fizic sau sporirea  dramatică a acuității vizuale și a masei musculare și până la îmbunătățirea memoriei și a capacității de concentrare, “îmbunătățirile” pe care ni le putem aplica au depășit de multă vreme faza cosmetică și promit să ne transforme în cu totul alți oameni sau, cum s-a spus adeseori în ultima vreme, în adevărați supraoameni. Aceste promisiuni ale biotehnologiei au fost primite cu mult entuziasm de publicul larg, cu atât mai mult cu cât ele devin pe zi ce trece tot mai accesibile din punct de vedere financiar, și au stimulat chiar  formularea unor ideologii filosofice menite să le ofere legitimitate și întemeiere. Dar cât de morale sunt aceste modificări substanțiale ale ființei umane? Avem oare dreptul să ne modificăm pe noi înșine și chiar să ne modelăm urmașii după șabloane estetice sau obiective pragmatice? Pornind de la astfel de întrebări, s-a constituit în ultimii ani o adevărată etică a supraomului, care caută să lămurească fundamentele și implicațiile morale ale progresului biotehnologic și, implicit să propună anumite restricții asupra intervențiilor la care ne putem supune în dorința de a ne îmbunătăți aspectul sau performanțele. Voi argumenta că toate aceste modificări care au fost grupate sub eticheta generică de “human enhancement” nu diferă, în privința moralității, de alte elemente ale progresului tehnologic, ele putând chiar, în măsura în care sunt întrunite anumite condiții, să ne ajute să devenim oameni mai buni într-un sens stric moral, nu doar fizic sau estetic.