de Emanuel Socaciu

Unul dintre cele mai des întălnite stereotipuri despre lumea afacerilor este că, în acest univers special, moralitatea nu-şi găseşte un loc confortabil. Goana după profit, se spune, exclude cavalerismele „gratuite”. Mi-a fost dat de destule ori să aud manageri, nu doar români, spunând că aspectele de natură etică sunt mai curând mofturi care nu au de ce să atârne prea greu în luarea deciziilor; că printre priorităţile lor, oricare ar fi ele, nu se numără şi aceea de a fi „băieţi buni”.

Totuşi, în ultimele decenii, multe companii au depus eforturi considerabile pentru a-şi elabora şi implementa programe proprii de conduită etică în afaceri. Sigur, s-ar putea să fie şi efectul unei mode. Într-o lume în care rişti să pierzi respectul celorlalţi dacă nu conduci tipul corect de maşină sau dacă eşti îmbrăcat într-un costum ieftin, imitaţia (a fi în rândul lumii) nu trebuie subestimată ca factor motivaţional. Doar că e departe de a fi suficientă în oferirea unei explicaţii. Atât elaborarea, cât şi implementarea unor coduri etice costă. De cele mai multe ori, trebuie să plăteşti un consultant extern care să ajute la redactare, să angajezi traineri şi să pui la punct un mecanism de implementare care va ocupa o parte din timpul de muncă al unor angajaţi, timp pe care altfel l-ar fi putut dedica unor activităţi mai direct productive. Costurile par dezechilibrate în raport cu simpla satisfacere a capriciului de a fi trendy.

Nici observaţia că unele dintre aceste proceduri sunt impuse prin legislaţie nu este cu totul satisfăcătoare, în măsura în care programele de etică ale multor companii merg mult dincolo de prevederile unor acte normative de tipul legii Sarbanes-Oxley. La fel, a pune totul pe seama conştiinţei morale a managerilor sună mai curând naiv. O explicaţie plauzibilă ar trebui să ia în calcul o serie de consideraţii mai complexe.

Am putea porni de la ideea, comună mai multor tradiţii ale gândirii etice, că foarte adesea comportamentul nostru moral este motivat de consideraţii non-morale. Teama de a fi stigmatizaţi ori excluşi, dorinţa de a-şi construi un anumit tip de reputaţie sau pur şi simplu incertitudinea cu privire la reacţiile celorlalţi, sunt factori ce îi pot ghida pe oameni către adoptarea unui comportament moral într-un mod mai eficient decât ar face-o aderenţa la nişte principii abstracte. E un loc comun al experienţei noastre profesionale că, pe cât posibil, evităm interacţiunile cu indivizii impredictibili. Respectarea cât de cât consecventă a unor norme transmite semnalul că eşti, cel puţin în linii mari, un ins predictibil. Cu alte cuvinte, unul cu care se poate coopera.

Un tot mai mare număr de studii empirice sugerează că implementarea înţeleaptă a unor programe etice are un rol semnificativ în descurajarea migraţiei.

Ce anume face ca, de multe ori, investiţiile companiilor în programe de etică să se dovedească profitabile? În mod tradiţional, autorii din sfera eticii afacerilor oferă două răspunsuri principale. În primul rând, buna reputaţie este un capital extrem de delicat, atât pentru o persoană individuală, cât şi pentru o companie. Se construieşte cu greu, prin efort susţinut, şi dispare repede, la cel mai mic pas grăbit sau necugetat. Reputaţia de imoralitate în afaceri poate duce la gonirea clienţilor, la reticenţa colaboratorilor (furnizori etc) de a coopera cu acea companie, la creşterea masivă a costurilor de PR pentru recuperarea terenului pierdut sau chiar la scăderea valorii de capital a companiei. Cel de-al doilea răspuns clasic vizează situaţiile în care acţiunile imorale sunt şi ilegale, caz în care costurile pot fi uneori dramatice.

O literatură recentă evidenţiază, însă, şi un al treilea răspuns, pe lângă consideraţiile ce ţin de imagine sau de riscurile derivate din încălcarea legii. Companiile nu concurează doar pentru clienţi: ele concurează şi pe piaţa muncii. A avea angajaţi mai performanţi, care-şi pot îndeplini mai bine sarcinile într-un interval mai scurt, înseamnă a avea un avantaj implicit în faţa concurenţei. Astfel de angajaţi sunt o resursă pe cât de rară, pe atât de preţioasă, care justifică eforturile de fidelizare. Creşterile salariale pot fi, până la un punct, o metodă eficientă de reducere a tentaţiei acestora de a părăsi compania în urma unei oferte concurente. Doar că, de la un anumit prag, ele încetează a mai avea vreun efect considerabil. O sporire cu 50 de euro a unui salariu de, să spunem, 1000, deşi nu va pica rău celui care o primeşte, nu va avea o forţă motivaţională ieşită din comun.

Oricât de greu de crezut ar părea din perspectiva stereotipurilor comune de la care am pornit argumentul, piaţa economică nu produce doar bunuri fizice de tipul pantofilor sau calculatoarelor, ci şi altele mai „diafane”. Spre exemplu, moralitate.

Ceea ce contează, de fapt, este satisfacţia globală legată de un loc de muncă. Aici intră banii (atât veniturile salariale, cât şi eventuale alte beneficii colaterale), dar şi un larg spectru de „venituri” non-monetare, de la mândria profesională la atmosfera de la birou. Climatul etic este o componentă vitală a acestui spectru. Un şef care îşi foloseşte în mod arbitrar şi discreţionar puterea, proceduri de avansare ambigue, incertitudinea traiectoriei profesionale proprii sau riscul de a deveni o victimă colaterală a unui război inter-departamental funcţionează la fel de eficient ca stimulente pentru căutarea unei alte slujbe ca şi un salariu mic. Un tot mai mare număr de studii empirice sugerează că implementarea înţeleaptă a unor programe etice are un rol semnificativ în descurajarea migraţiei.

Prin urmare, cel puţin în domeniile în care rezultatele economice depind direct de calitatea şi stabilitatea forţei de muncă, există un interes imediat al companiilor de a adopta strategii de realizare a unui climat etic, cel puţin în raport cu proprii angajaţi. În alte domenii, în care performanţa e mai puţin dependentă de calitatea forţei de muncă, sau în care migraţia ori instabilitatea nu au un impact masiv asupra costurilor (cum ar fi industria de call-center), astfel de programe au în mod tipic o amploare mai mică.

Oricât de greu de crezut ar părea din perspectiva stereotipurilor comune de la care am pornit argumentul, piaţa economică nu produce doar bunuri fizice de tipul pantofilor sau calculatoarelor, ci şi altele mai „diafane”. Spre exemplu, moralitate.