Crime împotriva biosferei

Ecologia profundă vine să repună în discuţie resorturile care conferă dinamică vieţii Occidentului modern, începând de la dualismul platonician şi continuând cu epoca dezvoltării teoriilor în ştiinţă, până la apanajul intereselor economice ale societăţilor secolului XX, care au minimizat valoarea naturii, aflată în slujba spiritului de dominare specifică omului. Opuse acestui stil de viaţă degradant stau influenţele hippie ale anilor ’60, o morală a respectului şi dragostei pentru roci, iarbă şi insecte şi chiar abordarea amerindienilor asupra vieţii, una a armoniei şi absenţei sentimentului de distrugere şi epuizare a calităţii naturii.

Ferry consideră că odată luată în serios această poziţie, ea condiţionează şi responsabilizează posibilităţile umane de acţiune şi ne face susceptibili de a fi victime ale propriei neglijente. În faţă acestui scenariu real, regia trebuie modificată astfel încât să facă loc unui contract natural fundamentat pe principiul schimbului, al reciprocităţii ce conduce în ultima instanță la atribuirea statutului de subiect de drept mediului ambiant. Umanismul Declaraţiei drepturilor omului trebuie reconsiderat şi modificat, consideraţie căreia i se alătură o critică a ecologiei profunde ca fabulând atunci când crede în posibilitatea considerării mediului ca persoană într-un contract semnat cu umanitatea. Recunoaşterea “scopurilor în sine” în afara graniţelor umanului este însă un deziderat posibil de a fi inclus într-o morală a binelui comun, odată ce, în ordinea unei “preferinţe naturale” logice şi metafizice, natura este vitală existenţei umane.

Frankenstein sau ucenicul vrăjitor: tehnica în discuție

Conştiinţa ecologică pare a fi, într-o oarecare măsură, împotriva coordonatelor ştiinţei moderne. Este această prudență o reală teamă faţă de produsele inginereşti care astăzi antrenează vieţile unei societăţi consumeriste? În mod cert, un pericol poate să apară din moment ce astăzi suntem pe cale de a pierde controlul asupra tehnicii, aşa cum Ferry o constată pe linia argumentativă al lui Jonas din Principiul responsabilităţii. Experimentele din întreagă lume tind să inducă o stare de “ne ocupăm noi, avem noi grijă” în rândul indivizilor, însă maleabilitatea utilizării produselor ştiinţei în viaţă cotidiană tinde acapareze fără voia noastră un spectru mult mai larg de acţiune, care devine îngrijorător; soluţia oferită de Ferry este reprezentată de exercitarea unui mai mare control asupra tehnicii şi orientarea acesteia nu doar în sensul creării unei vieţi mai uşoare pentru om ci în direcţia nefacerii răului pentru mediul înconjurător. În esenţă, toată discuţia din jurul protejării mediului a ajuns în cea de-a două jumătate a secolului XX să fie una despre caracterul holist al imaginii vieţii sub toate aspectele ei; nu este vorba aici doar despre un spaţiu care cuprinde şi specia umană, ci mai degrabă despre viaţă în sensul ei cel mai profund cu putinţă: “nu ar putea există valoare în afară vieţii” ( iar aici Ferry intuieşte miza acestei afirmaţi i- valoarea, adică ceea ce îi permite omului să se afirme că fiinţă). Implicaţia la nivelul politicului: o poziţie neo-conservatoare care asumă scopuri etice ale responsabilităţii faţă de mediu; dincolo de asta, o grijă pentru viaţă şi o prudenţă la nivelul implicării în activităţi care ar sufocă alte dimensiuni ale realului, adică în cele din urmă, o atitudine pacifistă. Dincolo de această grijă pentru natură, Ferry asumă un alt factor care provoacă nouă atitudine ecologistă fundamentală: euristică fricii, expresie a lui Hans Jonas, decalajul dintre cunoaştere şi putere care instituie responsabilitatea faţă de viaţă, faţă de oameni şi faţă de viitor pe baza preceptului “evacuării riscului morţii” (o frică ce dobândeşte o funcţie etică cu rol regulator la nivelul politicilor în genere).

Ferry asumă un alt factor care provoacă noua atitudine ecologistă fundamentală: euristica fricii, expresie a lui Hans Jonas, decalajul dintre cunoaştere şi putere care instituie responsabilitatea faţă de viaţă, faţă de oameni şi faţă de viitor pe baza preceptului “evacuării riscului morţii”

 

Cum se poate însă adecva cunoașterea teoretică cu practica? Cum se poate justifica un cod de conduită etică în domeniul ecologiei dacă imperativele considerate a fi dezirabile îşi păstrează statutul lor ipotetic? Din ceea ce este nu se poate deduce ceea ce ar trebui să fie, poziţie humeană, astfel că un cod etic al responsabilităţii pare o sarcină greu de dus la îndeplinire dacă argumentăm că orice acţiune este rezultatul unui subiect, agent care are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte direcţia sa de acţiune. Ferry intuieşte în această direcţie ideea unei fundamentări teoretice a eticii ecologice care să fie indiscutabilă şi în care rolul indivizilor este de a descoperi acele justificări etice şi de a le proteja, un statut global de neclintit. Acel aşa ar trebui să facem şi facem care depăşeşte aşa stau lucrurile. Baird Callicot consideră că asta se poate rezolva printr-un silogism simplu, însă nu se poate depăşi statutul ipotetic al imperativelor morale. Este bine să protejăm natură, a proteja reprezintă o acţiune bună şi corect însă “până la un punct”, în sensul că nu are valoare absolută. O fundamentare a eticii pe marginea ştiinţei care “nu ţine”; Ferry vede însă în spatele acestor dispute un numitor comun, întâlnit adeseori pe parcursul textului: “în toate cazurile ecologistul profund este călăuzit de ura faţă de modernitate, de ostilitatea fără de timpul prezent” . Un prezent nedorit şi un dispreţ faţă de umanism care unoeri pare a se apropia de nazism. Nazismul, ideologie care în anii alegerii cancelarului Adolf Hitler elabora o lege a Dreptului animalelor; prin asumptiile sale, preocuparea naţional-socialiştilor conferă o altă însemnătate ecologiei profunde aşa cum o înţelegem astăzi. Ferry vede dragostea de natură insuflată prin intermediul acestei legi ca o contragreutate la gândirea care valorizează omul că fiind capabilă de transcendenţă prin intermediul spiritului, o critică la adresa civilizaţiei moderne realizată pe linia de interpretare specifică romantismului.

Cultura de avangardă a răstălmăcit sensurile vechilor “metehne ecologiste” antropocentrice, încercând să ofere o nouă dimensiune mediului pentru ca, în final, să asistăm la o înşiruire de poziţii teoretice care definesc relaţia noastră cu natura şi cu noi înşine: consumare, înrădăcinare, smulgere

 

O protejare a naturii virgine brute în dauna naturii valorizată prin artă (specifică epocii Iluministe – epoca ce ridică un elogiu adevărului raţiunii), fiindcă natură sălbatică “este în afară omului şi înaintea lui” şi “anterioară apariţiei culturii artificiale” (adică a tipului de gândire cartezian cu preponderenţă întâlnită în modul de amenajare a grădinilor publice din Franţa). Natura devine demnă de respect datorită caracterului ei de a fi anterioară omului, posedând importanță nu neapărat datorită faptului că se află la îndemână omului pentru a-i fi resursă, ci fiindcă menţine “veselia căldurii vitale”, aşa cum se exprimă Wilhelm Heinrich Riehl. Economia liberală modernă precum şi antropocentrismul se văd cu destulă claritate vizate de această abordare nazistă, Ferry insistând asupra criticilor aduse modernizării economice prin diversificarea metodelor de a procura şi dispune de bunuri care au ca materie primă resurse naturale. Se observă aşadar o atitudine care militează pentru protejarea mediului neatins de către intruziunile vieţii moderne şi dacă este să trecem peste remarcile referitoare la ura de rasă (albii fiind acuzaţi că au comis cruzimi abominabile în încercarea de a-şi face sclavi printre popoarele primitive) se întrevede poziţia naţional-socialiştilor de apărare a identităţii tutuor formelor naturale de viaţă (mergând pe nucleul teoretic al prelungirii naturii în cultură şi viaţă civilizaţiilor umane). Astfel, capitolul Despre natură ca aspect al culturii şi despre cultură ca aspect al naturii reprezintă în fond idealul lipsei de separaţie dintre cele două domenii, care fundamentează năzuinţa teoretică a ecologiştilor nazişti. Relaţia germanului cu natură este în strânsă relaţie cu cultura căreia îi aparţine, dragostea resimţită pentru pădure şi animale fiind profund legată de “germanitatea” din el; rolul să este de protector şi păstrător al echilibrului şi frumuseţii naturale ca expresie a unei “reflecţii ecologice autentice” . Provocări ridicate eticii umaniste care se condensează, după cum se poate observă parcurgând ideile acestei lucrări, într-un spaţiu al reflexiei la posibilitatea naturii de a deţine drepturi şi valori prin ea însăşi; o potenţialitate care s-a întâlnit, de-a lungul timpului, cu destule prerogative juridice menite să încerce trecerea mediului ambiant de la statutul de obiect la cel de subiect. Cultura de avangardă a răstălmăcit sensurile vechilor “metehne ecologiste” antropocentrice, încercând să ofere o nouă dimensiune mediului pentru ca, în final, să asistăm la o înşiruire de poziţii teoretice care definesc relaţia noastră cu natura şi cu noi înşine: consumare, înrădăcinare, smulgere. În interiorul acestei tensiuni, acutizarea unei probleme care inspiră frică, demagogie şi reconciliere: incapacitatea omului de a trasa coordonatele culturii căreia îi aparţine şi de aici o continuă nevoie de rearticulare a moralei grijii şi conservării.