Etica responsabilității față de mediu constituie astăzi nu doar un subiect discutat între pereții universităților de pe mapamond, ci un spațiu ale cărui determinări cuprind vasta realitate cotidiană în care trăim. Cum și-a făcut loc acest deziderat în viețile noastre și mai precis, care sunt resorturile care dinamizează procesele de înțelegere și acceptare a naturii ca subiect purtător de drepturi? În “Noua ordine ecologică: copacul, animalul și omul” , lucrare apărută în 1992 și scrisă de filosoful francez Luc Ferry, aceste întrebări capătă forma unui discurs elaborat, dens și pluri-perspectivist în care, paradoxal sau intuitiv, omul se pune în discuție pe el însuși. Să fie apropierea de natura un semn al superiorității speciei umane care reclamă o grijă pentru tot ceea ce îl constituie ca specie sau un acord artificial care să “spele pacatele” omului incapabil de a se înțelege pe sine, acel om care moșteneste o stare de nelibertate ca urmare a “aruncării în lume”? Îmi propun ca, pe marginea textului, să analizez și să punctez elementele constitutorii ale eticii ecologice, reliefând seturile de valori care justifică sau resping “contractul natural”, în acord cu tensiunile politice și metafizice sesizate și comentate de către autor.
În 1587, datorită unor cârtițe care ameninţau să distrugă podgoriile afate în administraţia locuitorilor din Saint-Julien, aceştia din urmă au solicitat seniorului vicar general şi oficial al episcopiei de Maurienne luarea unor măsuri pentru că starea de fapt să nu conducă la consecinţe nefaste. După un proces condimentat cu pledoarii menite să stabilească dreptatea în ceea ce se consideră o speţă juridică nemaîntâlnită până atunci, s-a decis mutarea animalelor aducătoare de pagube în zona La Grand-Feisse, situată la periferia viilor localităţii mai sus menţionate. Deşi în condicile vremii nu a rămas consemnată decizia finală în această speţă jurdică (având în vedere faptul că avocatul apărării a considerat zona de strămutare că fiind nepotrivită şi neroditoare), avem de-a face cu un pact natural stabilit între om şi animale, în care necuvântătoarele obţineau victorii în instanţă. Dacă luăm în considerare şi exemplele legate de invazia de scarabei din Coire care au câştigat un proces similar pe motiv că sunt creaturi ale lui Dumnezeu sau lipitorile din Berna anului 1451, blestemate de episcopul de Lausanne pe motiv că ar reprezenta într-o oarecare măsură un instrument al creaturilor diavoleşti, ajungem să conturăm o imagine a raportului faţă de animal în particular şi natură în general, în vremea primelor procese intentate diverselor forme de viaţă (considerate de Ferry că fiind practici obscure care însă nu normează complexitatea şi frumuseţea acelor epoci trecute). Dacă zăbovim puţin asupra acestor exemple putem să conturăm o întrebare cu sens pentru statutul eticii ecologice în ansamblul ei: de ce considerăm astăzi aberantă tratarea animalelor ca fiinţe juridice şi mai precis, cum a reuşit antropocentrismul să scindeze omul de natură, damnându-i procesele şi chemând-o în instanţă pentru a-şi justifica dinamica internă prezentă în chip necesar încă din cele mai vechi ere ale vieţii pe Pământ?
Miza acestui construct în ansamblul său este o reconsiderare a statutului pierdut al naturii ca subiect de drept, o reîntoarcere la concepţia anticilor despre om şi natură ca parte intregrantă a cosmosului şi stabilirea unui echilibru pierdut între om ca specie şi natură, ca sistem care îl susţine pe om şi care îi condiţionează viaţă
Planul urmărit de Luc Ferry în “Noua ordine ecologică: copacul, animalul și omul” este conceput în asemenea manieră încât să pună în valoare valenţele discursive şi agumentative ale părţilor care astăzi sunt din ce în ce mai vocale în privinţa disputei dintre umanism şi holism ecologic. Odată cu dezvoltarea societăţilor industrializate şi cu accelerarea treptată a procesului de urbanizare în modernitate şi contemporaneitate, s-a constatat o intruziune din ce în ce mai accentuată în sfera mediului înconjurător, politicile muncii şi a loisirului aducând după ele un ireversibil proces de dominare şi manipulare a naturii. Copacii din valea Mineral King, Sierra Nevada au devenit în anii ’70 subiect de proces juridic, odată cu ameninţarea destabilizării echilibrului natural al zonei din pricina pericolului construirii unui parc de distracţii de către o companie de profil, puternică şi influentă. Deşi o organizaţie extrem de eficientă în domeniul ecologiei a luptat pentru protejarea arealului sălbatic, proiectul parcului de distracţii s-a materializat. Ce rămâne în urmă este însă demersul profesorului Cristopher Stone, care dorind să ofere o fundamentare teoretică pentru neintruziunea omului în zona respectivă, a stabilit trei direcţii distincte şi coerente care împreună justifică statutul de “purtător de drepturi legale” al oricărei fiinţe: această să acţioneze în instanţă în numele profitului propriu, să fie posibil că la Curte să se ia în considerare ideea de prejudiciu adus acesteia şi să beneficieze de pe urmă prejudiciului suportat. Miza acestui construct în ansamblul său este o reconsiderare a statutului pierdut al naturii ca subiect de drept, o reîntoarcere la concepţia anticilor despre om şi natură ca parte intregranta a cosmosului şi stabilirea unui echilibru pierdut între om ca specie şi natură, ca sistem care îl susţine pe om şi care îi condiţionează viaţă. Desconsiderarea însemnătăţii ecosistemelor a adus după sine o scoatere a animalelor şi plantelor de sub egida protecţiei şi conservării, fiindcă boomul industrial şi posibilitatea unei vieţi bogate şi prospere l-a umplut pe individ de stimă de sine; acesta şi-a pus la dispoziţie natura. Umanismul modern se situează astfel în faţă provocării lansate de ecologie de a răspunde unui “cum” nou de viaţă, menit să direcţioneze eforturile indivizilor pentru constituirea unei autentice şi asumate calităţi a vieţii. Punctul fierbinte în jurul căruia se coagulează un nou tip de filosofie este acela al schimbării modului de percepţie al culturii în genere, fiindcă odată cu Revoluţia Franceză asistăm la un galop alarmant al sentimentului de dezrădăcinare care aduce după sine procuparea pentru dezvoltarea durabilă în domeniul ecologiei (ca răspuns la incapacitatea de a iubi oamenii, aşa cum afirmă Marcel Gauchet). În schimb, nu este sigur că varietatea tipurilor de filosofii care militează pentru o iubire faţă de natură vorbesc pe mai multe voci despre acelaşi ideal; de fapt, unele se anulează şi cele mai multe, aruncând vină pe artificialul vieţii moderne, îşi epuizează resursele în propria lor dispută dogmatică.
Cele trei ecologii
Ferry se simte dator să reamintească cele trei tipuri mari de poziţii privind abordarea eticilor ecologice: primul curent accentuează ideea potrivit căreia mediul înconjurător trebuie protejat fiindcă altfel omul se va află în pericol, fiind privat de posibilitatea unei vieţi durabile. Acest tip de ecologie poziţionează mediul la periferia individului, nefiind valorizată în mod direct. Al doilea tip de ecologie se sprijină pe o abordare utilitaristă, considerând că pe lângă interesul omului, un mare element de luat în considerare este încercarea de diminuare a sumei suferinţelor din lume şi de a proteja sfera care conferă siguranţă şi plăcere tuturor speciilor susceptibile de a o simţi; sunt incluse în această categorie şi animalele, care devin subiecţi morali de luat în considerare. Dreptul naturii ca atare constituie a treia abordare ecologistă, care accentuează importanța existenţei unui tip de “contract natural” care să protejeze ecosistemul, omenirea fiind considerată mai degrabă o specie care prin acţiunile sale vătamează şi dăunează mediului. La fel însă cum precizam anterior, îndreptarea privirii spre protejarea vieţii ca valoare în sine produce cu necesitate un seism la nivelul abordării societăţii umane, o critică la adresa modernităţii, acel impersonal “se” heideggerian care nu asumă nimic, care se ascunde în spatele “occidentalismului” ca măsură de precauţie în faţa acuzelor venite cu zel din partea ecologiştilor (nici ei pe deplin convinşi de “cauza nobilă” căreia i se supun).
Noul umanism metafizic trebuie să facă faţă provocării privitoare la posibilitatea încheierii unui acord de lungă durata cu mediul ambiant, în condiţiile în care, aşa cum consideră Ferry, “omul este prin excelenţă o fiinţă anti-natură”
Se constată o prevalenţă a abordărilor ecologiste în societăţile liberale-social-democrate, spre deosebire de statele Europei de Est, unde preocupările legate de ecologie nu au un ecou atât de significant. Mobilul mişcărilor de pretejare a mediului în societăţile liberale pare să fie pe de o parte animarea de către nostalgia unui univers pierdut, a unei societăţi dezrădăcinate şi a cărei dinamică interioară este tulburată iar pe de altă parte speranţa într-un scenariu al viitorului în care scindarea claselor şi constrângerile nejustificate să fie abolite. Aşadar, noul umanism metafizic trebuie să facă faţă provocării privitoare la posibilitatea încheierii unui acord de lungă durata cu mediul ambient, în condiţiile în care, aşa cum consideră Ferry, “omul este prin excelenţă o fiinţă anti-natură”.
Diferenţele dintre umanitate şi animalitate, privite sub spectru antropologic, par să ducă spre o tensiune metodologică în ceea ce priveşte natură libertăţii, cea care îi permite omului ca având cunoaşterea binelui să pună în practică răul abominabil şi care pe animal îl încorsetează într-un proiect existenţial al instinctualului prin excelenţă. Natură omului semnifică în esenţă lipsa de natură, o rupere de ceea ce înseamnă determinaţii naturale, biologice, o abordare a epocii Luminilor care se vede depăşită de efortul intelectual al lui Alain Resnais, acesta dovedind că în situaţii concrete de viaţă dominate de stres, omul acţionează pe fundamentul unor reflexe inconştiente. Îndreptându-şi cercetarea către domeniul sociologiei, pentru a oferi o cât mai variată şi corectă gama de abordări conceptuale, Ferry constată un proces ireversibil de reificare, în care omul devine din subiectul proceselor sociale chiar obiectul acestora, un instrument al cărui ultim şi profund proiect existenţial este “cultul eroismului libertăţii”. În acest context, diferenţierea sesizabilă dintre om şi animal este capacitatea primului de a se autocorecta şi perfecţiona, un instrument regulator cu impact la nivelul a trei dimensiuni distincte: existenţial, etic şi antropologic. Aspiraţia omului spre înnobilarea spiritului, faptul de a produce şi inova o cultură şi prea-slăvita dorinţa de atingere a libertăţii prin transcendenţă conduc către o ruptură de ceea ce semnifică om că specie, iar “emanciparea faţă de această cultură înseamnă revenirea la regnul non-uman” . În aceste condiţii, Ferry se întreabă cu bună ştiinţă: cum se poate coagula în aceste condiţii un deziderat valabil al concilierii omului cu sensul respectării viului atunci când conflictul devine unul Cultură-Natură, când codurile de conduită ale omului supus istoricităţii trebuie să se apropie cu înţelepciune de societatea neintrată în lumea istoriei a animalelor? Răspunsul acestor dileme, menit să introducă un nou tip de viziune asupra lumii că întreg, este furnizat de ierarhia speciilor; în acest mod de a gândi lucrurile, “sălbaticul[..] s-ar defini că acela care este, stricto sensu, situate sub umanitate, dar deasupra animalităţii, venind să umple vidul între două regnuri” , iar referinţă kantiană la universalitate reclamă un altruism care insuflă un alt sens raportării la natură: se poate creea o cultură prin distrugerea alteia sau prin refuzul perpetuu al oricărei tradiţii anti-cosmopolite? Instituirea animalului că subiect de drept să furnizeze echitate şi linişte pe acest teren alunecos al justificării?
