de Valentin Mureşan

 

O altă soluţie

 

Iată o altă soluţie la problema metodei pluralismului metodologic propusă de Valentin Mureşan în cadrul unui grup de lectură:

 

Care este, in extenso, schema generală a procesului de decizie etică sugerată de acest exemplu? Să presupunem, în principiu, că ne confruntăm nu cu o situaţie normală, ci cu una “extraordinară”: anume vrem să introducem o regulă nouă într-un cod deontologic (o regulă care e contestată de alţii); sau vrem să rezolvăm o dilemă morală care intrigă membrii unei corporaţii; sau vrem să adoptăm o nouă politică publică într-o chestiune controversată plecând de la mai multe temeri şi reclamaţii ale publicului larg. Diagrama de desfăşurare a procesului de decizie morală mi se pare a avea următoarea formă plauzibilă[1].

 

În primul rând, fiind vorba de o problemă socială sensibilă care trebuie judecată moral, va exista o instituţie solicitantă (S), e.g. guvern, parlament, universitate, firmă etc. Ea e firesc să comande cercetarea pe bază de contract. Solicitantul pretinde în schimb un răspuns matur şi responsabil: este sau nu acceptabilă moral o anume politică publică menită să rezolve nemulţumirea apărută în societate. În acest scop, S trebuie să numească, pentru început, un grup interdisciplinar de specialişti care reprezintă interesele solicitantului, cunosc bine problematica pusă în discuţie şi pot identifica cu claritate problema morală în fapte.

 

Acest grup de redactare (GR) va trebui să facă primul proiect de text (P1) pentru noua politică publică. Acest proiect de text este supus apoi unui amplu şi îndelungat proces de dezbatere publică (DP). E vorba nu e numai un proces democratic, ci de unul care reprezintă o condiţie necesară a acceptabilităţii morale a proiectului prin două exigenţe: i) exigenţa de publicitate (noua politică morală trebuie să fie publică)[2] şi ii) exigenţa impunerii autonome a noii reglementări de către cei ce o vor suporta (o regulă morală nu e impusă din exterior, ci e auto-impusă). Ambele sunt condiţii kantiene ale moralităţii. Sugestiile de îmbunătăţire a textului colectate de la publicul larg sunt inserate în text de GR.

 

Ceea ce mai trebuie să facă acest grup este să verifice compatibilitatea (VC) dintre noua propunere şi legile sau politicile publice deja adoptate. Această condiţie de coerenţă cu valorile morale existente e o altă exigenţă necesară, impusă proiectului pentru a fi acceptabil moral. De pe urma acestor procese rezultă oversiune îmbunătăţită a textului proiectului (P2). Abia sub această formă perfecţionată (P2) e firesc să livrăm textul proiectului grupului pluralist de decizie etică (GPDE), grup menit să emită un aviz moral în legătură cu P2, un raport de evaluare morală (RM) pe care îl va trimite la sfârşit solicitantului. GPDE nu are sens să primească spre evaluare versiuni neprelucrate ale proiectului deoarece el nu e un grup în care se fac amendamente la proiect, ci un grup care evaluează proiectul.

 

Atât dacă raportul de evaluare e negativ cât şi dacă e pozitiv, S e cel care decide continuarea sau nu a procesului. Căci putem avea un raport moral de respingere a legalizării prostituţiei, dar solicitantul să decidă continuarea discutării legii în parlament iar acolo – pe diverse criterii: economice, politice etc. – să se hotărască adoptarea legii. Continuarea procesului înseamnă că P2 (însoţit de RM) e transferat unui grup de decizie politică (GDP), grup menit să reprezinte societatea (sau organizaţia) şi să ia decizia finală. Acest grup, format din politicieni sau alte tipuri de reprezentanţi ai populaţiei, va judeca inevitabil după multiple criterii (morale, economice, religioase, politice, strategice, etc.), raţionale sau iraţionale, şi va accepta sau respinge P2 însoţit de RM. Tot el va stabili greutatea acestei noi reglementări (e lege sau e doar o directivă politică?), adică va stabili tipurile de sancţiuni asociate ei şi va propune un plan de inculcare în populaţie (training etic). Respingerea finală a proiectului (care poate avea loc şi din motive extra-morale), înseamnă amânarea implementării lui de către S. Schematic, lucrurile arată astfel:

 

Spre deosebire de cazul UNESCO descris mai sus, în această schemă se distinge între GR şi GPDE (grupuri cu funcţiuni şi competenţe diferite), centrul de greutate al procedurii pluraliste de decizie fiind reprezentat de GPDE (care nici nu există în procedura utilizată de  UNESCO).

 

S-ar putea obiecta că procedura este mult prea complicată. În realitate, nu e mai complicată decât procedura de adoptare a unei legi importante. Şi cred că e nevoie ca procedurile de decizie etică să fie scoase din simplitatea lor de manual, dacă se vrea utilizarea lor socială

 

Conţine oare această schemă un amestec de proceduri etice şi de proceduri non-etice care ar altera substanţa morală a proiectului? Primele faze au o legătură evidentă cu etica: identificarea şi formularea unei probleme morale; condiţia de publicitate şi de adoptare autonomă a noii reguli; condiţia de coerenţă cu alte reguli morale existente. Apoi urmează aplicarea unor teste tipic etice (GPDE) şi elaborarea unui raport moral(RM) care conchide acceptabilitatea din punct de vedere moral a noii reguli sau politici publice.

 

În fine, la nivelul GDP are loc o evaluare pe criterii etice şi non-etice, dar prezenţa criteriilor non-etice nu înseamnă alterarea naturii morale a lui P2: prin analogie, din perspectiva „politicii ştiinţei” sau a „finalizării ştiinţei”, noi putem hotărî dirijarea cercetării ştiinţifice şi pe criterii morale, religioase, militare sau politice fără ca prin aceasta cercetarea să fie mai puţin ştiinţifică[3]. Aceasta înseamnă că GDP nu trebuie privit ca un grup de evaluare etică, ci ca unul de recunoaştere şi impunere socială a unei noi reguli morale pe bază de criterii morale şi extra-morale. Aş conchide mai degrabă spunând că specificul adoptării (nu al evaluării morale) a unui cod etic nou, a unei noi politici publice cu conţinut moral etc. e că se face întotdeauna şi pe criterii extra-morale.

 

S-ar putea obiecta că procedura este mult prea complicată. În realitate, nu e mai complicată decât procedura de adoptare a unei legi importante. Şi cred că e nevoie ca procedurile de decizie etică să fie scoase din simplitatea lor de manual, dacă se vrea utilizarea lor socială. Iar în condiţiile în care etica aplicată îşi vede deseori contestată utilitatea de către diverse categorii de beneficiari potenţiali, mi se pare indispensabilă o întărire a credibilităţii sale printr-o proceduralizare matură cum e aceea descrisă mai sus.

 

[1] Adresez mulţumiri profesorilor şi studenţilor participanţi la grupul de lectură ce a analizat acest articol şi care m-au determinat să propun schema care urmează. Fără ea, lucrurile ar fi fost mult mai confuze.

 

[2] „O maximă pe care nu o pot face publică fără ca prin aceasta să zădărnicesc propria mea intenţie, o maximă care trebuie neapărat tăinuită dacă e ca ea să reuşească şi pe care nu o pot declara public fără ca prin aceasta să fie stârnită în mod inevitabil rezistenţa tuturor împotriva intenţiei mele, e o maximă la care această împotrivire necesară şi generală […] nu se poate datora decât nedreptăţii cu care ea îl ameninţă pe fiecare”( I. Kant, La pacea eternă, în M. Flonta, H. Keul (ed.), Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iaşi, 2000, p. 109).

 

[3] V. Mureşan, Evoluţie şi progres în ştiinţă, Editura Alternative, 1996, cap. 3.