Alexandra Oprea argumentează că atunci când abordăm problema drepturilor animalelor analiza noastră trebuie să pornească de la presupoziția faptului că deși animalele nu pot raționa sau vorbi, ele pot totuși suferi.
Pentru a satisface cerința alimentară de carne, studiile arată că numai în Statele Unite ale Americii sunt sacrificate anual peste cinci milioane de animale. Condițiile în care sunt crescute animalele ridică numeroase probleme de natură etică. Atunci când ne gândim la animale de fermă, ne imaginăm acele vite care se odihnesc pe pajiște și pasc iarbă înaltă, porci crescuți în ogrăzile țăranilor și hrăniți cu cereale, găini care ciugulesc grâne în fața unor hambare pitorești și așa mai departe. De fapt, realitatea e cu totul alta, iar majoritatea animalelor exploatate pentru carne nu mai sunt crescute în ferme, ci direct în fabrici suprapopulate. Cele mai multe dintre animalele crescute pentru carne nu văd niciodată lumina zilei și, mai mult decât atât, acestea sunt crescute în spații atât de înguste încât nici nu se pot mișca.
Potrivit statisticilor, anual, în întreaga lume, două sute de milioane de animale sunt supuse unor experimente de laborator iar cele mai multe dintre acestea nu doar că provoacă durere și disconfort animalelor, dar nici nu aduc vreun beneficiu ființelor umane. Aceste realități au determinat regândirea relației noastre cu animalele.
Se vehiculează frecvent, atât în rândul iubitorilor de animale, cât și în mass-media ideea că animalele au dreptul la considerație morală. Mai mult decât atât, această concepție a fost susținută cu multă elocvență de către Tom Regan în cartea The case for animal rights. Potrivit lui Regan, când vorbim despre drepturile unor ființe, asumăm cu necesitate ideea unei valori inerente implicite: „Valoarea inerentă este valoarea pe care indivizii o au indiferent de bunătatea lor sau cât de folositori sunt pentru ceilalți, iar drepturile sunt acele principii care protejează acestă valoare” (Singer, 2006).
Înțelesul termenului de valoare inerentă presupune că toate ființele care își conștientizează propria existență, care sunt capabile să facă alegeri și își pot fixa scopuri, dorințe și credințe au totodată și drepturi.
Este necesar de precizat faptul că drepturile pe care le au aceste ființe sunt morale, și nu legale. Distincția este indispensabilă în virtutea clarificărilor conceptuale, întrucât drepturile legale sunt produse ale legilor, ele pot varia de la o societate la alta, iar drepturile morale vizează un alt domeniu de referință. Mai mult, este stranie confuzia între dreptul moral și dreptul legal atunci când vorbim despre drepturile animalelor în măsura în care, de exemplu, nu vorbim despre dreptul unei vaci de a vota (acesta fiind un drept legal al adulților dintr-o societate), ci despre dreptul unui animal de a fi tratat cu respectul cuvenit unui individ care posedă valoare inerentă. Valoarea inerentă nu este identificată pe baze meritocratice, de pildă, nu poate fi câștigată prin acțiuni virtuoase și nu poate fi pierdută prin fapte rele, ea nu diferă în funcție de persoane, ci este o proprietate specifică fiecărei ființe, ceea ce presupune că din acest punct de vedere toate ființele sunt egale.
Dacă din perspectiva drepturilor, accentul cade sub incidența valorii egale a tuturor ființelor, perspectiva utilitaristă se distanțează de această abordare egalitaristă a indivizilor înțeleasă în sens global. Perspectiva utilitaristă asumă egalitatea indivizilor ca fiind sinonimă cu acele capacități comune tuturor ființelor de a trăi experiențe și, cu precădere, cea mai importantă este capacitatea de a suferi. Însăși Bentham afirma că: „întrebarea nu este dacă animalele pot raționa sau pot vorbi, ci dacă pot suferi.” (Introduction to the principles of morals and legislation). În lumina acestei delimitări, suferința dă criteriul egalității ființelor în general din punct de vedere moral, ceea ce presupune că atât în fața suferinței, cât și în fața morții toți suntem egali.
„Dacă o ființă suferă, nu există nici o justificare morală pentru a nu lua în considerare acea suferință. Indiferent de natura acelei ființei, principiul egalității cere ca suferința ei să fie tratată în același fel cu orice suferință similară și, pe cât ne permite comparația, cu a oricărei alte ființe.” (Singer 1979)
Atât din perspectiva drepturilor animalelor, cât și din cea utilitaristă decurge o reticență în ceea ce privește influențarea judecăților morale de către prejudecăți și atitudini arbitrare. În lucrarea Practical ethics, Peter Singer afirmă: „Dacă o ființă suferă, nu există nici o justificare morală pentru a nu lua în considerare acea suferință. Indiferent de natura acelei ființei, principiul egalității cere ca suferința ei să fie tratată în același fel cu orice suferință similară și, pe cât ne permite comparația, cu a oricărei alte ființe.” (Singer 1979)
Instrumentele de decizie utilitariste sunt extrem de eficiente atunci când vine vorba despre acele situații particulare în care suntem nevoiți să decidem asupra unor aspecte care în mod evident vor cauza durere sau, în alte cazuri, vor produce plăcere. De pildă, putem gândi o situație contrafactuală în care un tiran ne constrânge să alegem între două acțiuni imorale, blamabile, însă diferite în ceea ce privește gradul de vătămare produs. De exemplu, dacă ești pus să alegi între a-ți pălmui mama și a scoate ochiul unui câine, utilitaristul va alege prima variantă întrucât gradul de suferință este unul mai redus.
Este necesar să observăm asumpțiile de bază care survin în deciziile practice vizate atât de cei care îmbrățișează principiile drepturilor animalelor, cât și de adepții poziției utilitariste. Militanții ambelor structuri nu vor consuma carne, însă motivele lor pentru a face acest lucru sunt diferite. Pe de o parte, susținătorii drepturilor animalelor vor deveni vegetarieni renunțând nu doar la consumul de carne, cât și la orice alt produs de natură animală, iar decizia lor va fi luată pe considerente egalitariste în măsura în care folosirea animalelor ca sursă de hrană nu este în concordanță cu tratarea lor ca ființe cu valoare inerentă. Dezideratul are în vederea neinstrumentalizării ființelor care au aceeași valoare inerentă, dar și tratarea lor cu respectul cuvenit. Pe de altă parte, un utilitarist nu va mânca produse de origine animală motivând că atât procesul de creștere, cât și modul în care au fost sacrificate au produs o cantitate semnificativă de durere și suferință animalelor în cauză, iar acest aspect susținut de un grad ridicat de empatie pentru animale îi determină să renunțe la consumul cărnii. Este posibil ca utilitariștii să accepte consumul de carne dacă vor fi convinși de faptul că animalele vor avea o viață fericită, naturală și lipsită de stres, iar moartea le va fi provocată fără durere.
Atât Regan, cât și Singer susțin că este inacceptabil să scăpăm din vedere interesele membrilor celorlalte specii, acordând o importanță mai mare doar celor care fac parte din propria specie, afirmând că: „animalele și oamenii împărtășesc aceleași caracteristici morale relevante care le conferă aceleași drepturi de bază.” (Singer 2006). La acest nivel, poziția nu este problematică.
Întrebarea care se ridică este ce anume avem în vedere în momentul în care suntem puși în situația de a decide din punct de vedere moral asupra relațiilor noastre cu animalele, stabilind astfel, care sunt datoriile noastre față de ele. În mod intuitiv, răspunsul la această întrebare este rațiunea, întrucât ea conferă criteriul obiectiv care face selecția justă, jucând un rol extrem de important în discuția despre morală în general și mai ales în discuțiile despre maniera în care principiile morale li se aplică animalelor. Deși, potrivit unor filosofi, acțiunea rațională (care este în sens strict în acord cu principiile rațiunii) este și morală, însă, rațiunea este doar un element în procesul de luare a deciziilor, sentimentele joacă un rol mult mai important în măsura în care acestea ajută la dezvoltarea sensibilităților morale. Este posibil ca o decizie bazată numai pe sentiment să fie inacceptabilă în aceeași manieră precum o decizie care are în vedere doar caracterul rațional să ridice unele probleme. Soluția în acest caz pentru a depăși acest pseudo-dualism dintre rațiune și sentiment ar fi ieșirea de pe tărâmul abstracției și apropierea mai cu seamă de efectele acțiunilor noastre. De cele mai multe ori, problemele care survin și care sunt legate de atitudinea noastră față de animale provin de aici, întrucât responsabilitatea noastră pentru propriile acțiuni este mediată. Ce presupune această mediere? Ea reprezintă modul prin care oamenii se sustrag într-o manieră malițioasă de la responsabilitatea pe care ar trebui să o aibă față de animale, invocând un văl al ignoranței. Cine sunt animalele care sunt crescute în suferință și mor pentru ca eu să pot mânca? Eu nu le lipsesc de libertate, nu le maltratez și nu mă uit în ochii lor atunci când le ucid. Cei mai mulți oameni sunt puși la adăpost de consecințele acțiunilor lor. Fabricile supra-populate unde sunt crescute animalele nu sunt locuri frecventate de oameni. Astfel, empatia pe care ar simți-o în mod natural față de o ființă care suferă nu mai reprezintă un criteriu de decizie atât de semnificativ, motiv pentru care ea este înlocuită de ignoranță.
Principiile morale raționale, dublate de această internalizare a suferinței celuilalt ar conduce la ideea unei responsabilități juste și întemeiate iar consecințele care decurg de aici ar legitima statutul animalelor de ființe demne de considerație morală.
Bibliografie:
Peter Singer, Tratat de etică, editura Polirom, anul 2006.
Peter Singer, Practical Ethics, Cambridge University Press, 1979.
Tom Regan, The case for animal rights, University of California Press, 1983.
Alexandra Oprea este studentă în anul III a Facultății de Filosofie și voluntar în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
