În 2005, când a fost emis ordinul Ministerului Educației și Cercetării conform căruia toate instituţiile de învăţământ superior au obligaţia de a elabora, dezbate şi adopta propriul Cod de etică universitară, s-a crezut că integritatea universitară va fi, în bună măsură, asigurată. Experiența ulterioară a arătat că lucrurile nu stau însă așa. Cele mai multe instituții universitare s-au grăbit să copieze ce au făcut alții sau au găsit „buni” traducători de coduri englezești. Îmi aduc aminte de codul unei universități din provincie în care scria „Noi, SNSPA aderăm la următoarele principii morale”… Acestea sunt doar câteva din efectele unei instituționalizări rudimentare a eticii în universități, prin care se lasă impresia că dacă s-a aprobat un cod și s-a instituit o comisie problema este ca și rezolvată. Cazul din ultimele săptămâni privind comisia de etică a UNATC trebuie înțeles în acest cadru mai general. Oricât de bune ar fi intențiile, dacă sunt promovate instrumente rudimentare și aproximative de asigurare a eticii universitare, atunci se netezește calea abuzurilor și deciziilor nedrepte care servesc relațiilor informale dintr-o instituție.

Cine reprezintă instituția până la urmă? Întreaga conducere, o parte din conducere, toți membrii instituției? Atenționarea publică este în interesul instituției sau nu?

Comisia de etică a UNATC a decis desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al lectorului universitar dr. Andrei Rus pentru motivul că „a prejudiciat imaginea Universității prin denigrarea unor cadre didactice și prin defăimarea conducerii universității”. Conform articolului 29 din Codul de etică al UNATC „sunt interzise şi supuse sancţionării: prejudicierea, în orice mod şi prin orice mijloace a prestigiului Universităţii, dezinformarea, denigrarea publică a programelor, precum şi atingerile aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din propria instituţie şi din alte instituţii universitare, de către membrii comunităţii universitare.” În general, un asemenea articol are sens deoarece membrii unei comunități academice trebuie să manifeste respect reciproc, dar dacă nu există precizări suplimentare atunci interdicția se transformă într-un instrument rudimentar care permite decizii arbitrare și, în consecință, nedrepte. Există o lungă tradiție de dezbatere care atrage atenția că prejudicierea imaginii unei instituții, defăimarea, atingeri aduse onoarei sau reputației sunt extrem de greu de cuantificat și din acest motiv trebuie să fim mai degrabă precauți în evaluarea prejudiciului decât categorici. Dacă cineva atrage atenția public că șeful instituției sale „joacă” în mod constant la limita atribuțiilor sale pentru a-și impune deciziile, putem spune că instituția a fost prejudiciată? Cine reprezintă instituția până la urmă? Întreaga conducere, o parte din conducere, toți membrii instituției? Atenționarea publică este în interesul instituției sau nu?

Muel Kaptein, profesor de management al integrității la Universitatea Eramus din Rotterdam, insistă că instituțiile trebuie să internalizeze o serie de „virtuți organizaționale”. Unele dintre ele sunt direct relevante pentru cazul comisiei de etică a UNATC.

Pentru a construi instituții integre trebuie să facem un pas suplimentar de clarificare și precizare a standardelor de etică universitară, de dezvoltare a unei practici de interpretare a aplicării regulilor, dar și de consolidare a unei culturi organizaționale care asigură un echilibru între diferitele instrumente de asigurare a integrității . Există un consens larg că doar adoptarea unui cod de etică nu reprezintă o strategie cu șanse de izbândă. Muel Kaptein, profesor de management al integrității la Universitatea Eramus din Rotterdam, insistă că instituțiile trebuie să internalizeze o serie de „virtuți organizaționale”. Unele dintre ele sunt direct relevante pentru cazul comisiei de etică a UNATC.

Virtutea organizațională a clarității. O organizație „virtuosă” prezintă clar ce așteptări normative există față de membrii săi. Nu este de ajuns să se interzică prejudicierea imaginii instituției, ci este necesar să se specifice cazuri exemplare de prejudiciere a imaginii care trebuie evitate, astfel încât membrii organizației pot să-și (co)ordoneze comportamentul cu ușurință. Dacă lucrurile sunt lăsate la propria discreție atunci există un risc mare de apariție a comportamentelor imorale și a deciziilor nedrepte. Ambiguitatea și caracterul vag al așteptărilor normative reprezintă unul din cei mai frecvenți factori care înlesnesc subminarea integrității la toate nivelurile organizației.

Virtutea organizațională a transparenței. O organizație „virtuoasă” trage la răspundere sau premiază membrii săi doar dacă aceștia au știut sau ar fi putut ști ce consecințe (sancțiuni, laude, premii) au acțiunile lor. Dacă aceștia nu știu sau nu ar fi putut ști, atunci este greu de văzut cum și-ar putea modifica comportamentul pentru a fi în acord cu standardele adoptate de organizație. În organizațiile în care transparența asupra tipului de sancțiune și dimensiunea acesteia este ridicată, indivizii pot cu ușurință să-și corecteze comportamentul. De asemenea, transparența face posibilă alegerea rațională. Dacă un membru X știe că acțiunea Y are costurile Z, atunci el poate calcula dacă acțiunea Y este rațională din punctul lui vedere. Este posibil să evite Y dacă costurile sunt prea mari, dar este posibil și să aleagă Y dacă beneficiile sunt mai mari decât costurile. Sunt numeroase situații în care oamenii că cred unele acțiuni sunt morale în ciuda sancțiunilor și decid să-și asume explicit costurile propriei alegeri.

Virtutea organizațională a posibilității dezbaterii. O organizație „virtuoasă” este cea care oferă membrilor săi oportunități de a dezbate aspecte etice legate de interacțiunea cu ceilalți, proceduri, funcții sau decizii ale conducerii. O organizație nu este „virtuoasă” dacă nu se încurajează sau nu este acceptată critica provenită din interior. Premisa de la care se pleacă este că prin dezbatere critică se poate învață despre încălcarea regulilor, despre soluționarea dilemelor, despre eliminarea erorilor de evaluare, perspectivele diferite putând fi înțelese mult mai bine. Trebuie spus că această „virtute organizațională” are o valoare sporită deoarece contribuie la însăși dezvoltarea celorlalte două „virtuți” descrise anterior. De exemplu, chiar dacă standardele de integritate nu sunt îndeajuns de clare și chiar dacă transparența asupra consecințelor acțiunilor este redusă, posibilitatea de a dezbate poate clarifica ce așteptări normative are o organizație și ce consecințe instituționale vor exista.

Discuția despre „virtuți” organizaționale ne ajută să formulăm trei întrebări semnificative despre cazul comisiei de etică a UNATC:

1. Așteptările normative ale UNATC sunt vagi și ambigue sau, mai degrabă, clare și precise?
2. Știa sau ar fi putut ști profesorul Andrei Rus că acțiunile sale vor avea consecințele instituționale de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă?
3. UNATC pune la dispoziția membrilor săi oportunități de a dezbate și de a critica aspecte etice legate de interacțiunea academică, proceduri, funcții sau decizii ale conducerii?

Răspunsurile la aceste întrebări vor indica în ce măsură instrumentele de asigurare a eticii universitare (coduri și comisii) subminează menirea pentru care au fost implementate.