Spunem „viaţă bună” şi ne gândim, imediat, la fericire. Dar oare nu cumva s-a petrecut o fractură, o anumită „despărţire” a celor două deziderate, datând, poate, chiar din momentul în care fericirea s-a „democratizat”, devenind o aspiraţie legitimă a oricărui membru al societăţii? Să nu uităm că ideea unui drept „universal” la fericire este de dată mult mai recentă decât am crede:

„Spiritul Luminilor nu şi-a stabilit cu prioritate definirea unei fericiri pentru popor. Căci care ar fi utilitatea acestei fericiri? Chiar şi la filosofii cei mai luminaţi, ca Voltaire, găsim texte surprinzătoare în care putem citi că fericirea straturilor populare sau rurale celor mai joase prezintă prea puţin interes, din moment ce această parte a populaţiei nu are nici măcar timpul să se gândească la fericirea ei” (Arlette Farge, „Visul modernilor”)

Oamenii simpli sunt prea ocupaţi cu supravieţuirea ca să-şi bată capul cu fericirea. De altfel, cinismul poate fi împins mai departe: „Obişnuinţa de a suferi îi face să piardă obişnuinţa de a crede că suferă”, nota J. Blondel, într-o lucrare din 1758, Despre oameni aşa cum sunt şi aşa cum trebuie să fie, citată de aceeaşi Arlette Farge. „Pentru filosofii Luminilor, poporul este un corp fără conştiinţă. Poliţia şi spitalele vor încerca totuşi să facă «bine» poporului, fie şi numai pentru că, atunci când el cade într-o nefericire extremă, există riscul să se revolte şi să ameninţe ordinea socială” (Comte-Sonville et al. 2008, 111).

Declaraţia de Independenţă, urmată, la scurt timp, de Revoluţia Franceză, ca şi amplele mişcări revoluţionare din secolul XIX, vor aduce pe tapet dezideratul unei fericiri pentru toţi, această „idee nouă în Europa”, după cum se exprima Saint-Just, în strânsă legătură cu o anumită concepţie despre libertatea individuală şi despre egalitatea fundamentală a membrilor societăţii. Accesibilitatea fericirii se leagă, însă, de o mutaţie mentală şi socială de cea mai mare importanţă în Occident: invenţia romantică a „intimităţii”, separarea netă între public şi privat, având drept consecinţă deplasarea fericirii veritabile, din stradă sau de la Curte, adică din registrul acţiunii sociale şi civice, în acela domestic sau, oricum, privat.

Când e atât de uşor să te conectezi, e mai greu ca oricând să trăieşti întâlniri care să te transforme. Când e atât de uşor să-ţi creezi identităţi, e mai greu ca oricând să fii cineva. Când orice informaţie este one click away, e mai greu ca oricând să-ţi oferi răgazul unei înţelegeri aprofundate.

Făcând un salt peste timp, ne găsim într-o epocă în care critica socială a constatat deja, de mai multe decenii, o contradicţie structurală a societăţii occidentale, un primejdios double bind. Pe de-o parte, „viaţa bună” ca împlinire de sine pare să se lege, într-o măsură covârşitoare, de reuşita profesională, de capacitatea noastră de a fi nu doar nişte angajaţi model, ci nişte excelenţi manageri ai propriei existenţe şi cariere, implicând egoism raţional, dar şi o doză considerabilă de „amânare” a recompensei, moştenire a capitalismului „ascetic” analizat în chip magistral de Weber, acum mai bine de o sută de ani. Pe de altă parte, suntem tentaţi (şi îndemnaţi) să căutăm fericirea într-un mod escapist, în senzaţii tari, distracţii felurite şi evadări în vacanţe exotice. Vrem, nu-i aşa, să trăim cât mai intens, pentru că „intensitatea” reprezintă singurul criteriu cu care rămânem la capătul pierderii tuturor criteriilor. Cât priveşte vechiul deziderat al unui sine unitar şi al unei existenţe armonioase, dăm din umeri de două ori: mai întâi, pentru că nu mai ştim pe ce temei să alegem între alternativele de well-being care ni se livrează pe piaţă; în al doilea rând, pentru că nu mai suntem deloc siguri că „normalitatea” chiar trebuie să implice un sine unitar sau o alegere de sine „originară”. Învăţăm să trăim pe mai multe planuri care nu comunică neapărat între ele, învăţăm nu doar să despărţim rolurile sociale pe care le jucăm, ci să le lăsăm să evolueze cumva de sine stătător, on their own: angajat, soţ, poate şi amant, părinte, copil, suporter, utilizator al uneia sau mai multor reţele de socializare online – fiecare cu ID-ul ei, prieten – real sau „virtual”, votant – mai mult sau mai puţin (dez)informat ş.a.m.d. Tolerăm duplicităţi, disonanţe şi inconsecvenţe atitudinale, spunându-ne, după caz, că noi ştim, de fapt, cine suntem „cu adevărat”, sau că nu e, oricum, nimic de aflat în spatele tuturor acestor schizoidii, voci sau tendinţe multiple, care adeseori se bat cap în cap. Însă, în toate aceste situaţii, viaţa „adevărată” tinde mereu să fie proiectată „în altă parte”: ori în biroul de la ultimul etaj, ori într-un „paradis” hawaiian.

Ce-ar mai fi, atunci, de spus despre acel sentiment al „unei nemaipomenite singurătăţi interioare” a individului modern, de care vorbea Weber? Ei bine, hiperindividul-„grupuscul” postmodern, trăitor în epoca Internetului, pare să bată orice record. Când e atât de uşor să te conectezi, e mai greu ca oricând să trăieşti întâlniri care să te transforme. Când e atât de uşor să-ţi creezi identităţi, e mai greu ca oricând să fii cineva. Când orice informaţie este one click away, e mai greu ca oricând să-ţi oferi răgazul unei înţelegeri aprofundate.

Şi atunci, nu poţi evita întrebarea: la ce îţi foloseşte să fii mereu up-to-date?  La ce bun acest bombardament continuu cu informaţie, acest bombardament continuu cu sunet, text şi imagine? La ce bun, apoi, toată această aglomeraţie de piste şi personaje din mintea ta, manifestă în extensiile ei digitale – această dublă aglomeraţie, atât „pe dinăuntru”, cât şi „pe dinafară” –, dacă nu poţi scăpa de „mesajele” celorlalţi nici atunci când eşti singur, dar ajungi să te simţi şi mai singur atunci când ceilalţi sunt prezenţi în carne şi oase?…

Acest text reprezintă un scurt fragment din viitoarea mea carte: Viaţa bună. O introducere în etică.