Internetul reține tot și nu uită nimic. Acest lucru ridică numeroase probleme pentru cei care, naivi fiind în raport cu utilizarea mediului digital, au împărtășit cu întreaga comunitate internaută aproape toată viața lor. Nu trebui să fii foarte tech savvy ca să știi cum să faci o cercetare amănunțită și detaliată asupra vieții unui anume individ. E necesară numai tastarea numelui în Google și răbdarea de a trece prin câteva pagini de rezultate, ceea ce îți va garanta, în cazul unei persoane foarte branșate, aproape toată istoria personală, din momentul primului contact cu Internetul și chiar înainte. Mai mult, doi din cinci angajatori urmăresc profilurile de social media ale potențialilor angajați în momentul recrutării. Ce se întâmplă dacă, în adolescență, ai folosit Internetul drept tichetul de integrare într-un anumit grup postând fotografii de la petreceri unde s-a întâmplat să consumi ceva mai mult alcool decât trebuie sau dacă ți-ai exprimat opiniile mai puțin politically correct, fără să crezi în ele, doar pentru că aceasta era norma într-un anumit grup? Probabil că angajatorul va găsi toate aceste lucruri pe la pagina 6 a rezultatelor afișate la căutarea numelui tău și nu se va gândi de două ori înainte să îți spună nu. Există numeroase cazuri care arată fatul că trecutul digitalizat îi poate bântui pe indivizi întreaga lor viață.

Mai mult decât investigațiile chestionabile din punct de vedere moral ale părților terțe asupra vieții digitale a unei alte persoane, detaliile unui trecut care nu poate fi uitat, care se actualizează mereu atunci când este accesată o anume pagină web, poate provoca un soi de disonanță cognitivă: valorile, personalitatea și comportamentul nostru se schimbă pe măsură ce înaintăm în vârstă, iar imposibilitatea uitării eșecurilor din trecut, fie mici și personale, fie cu impact social, îți răpește posibilitatea de a-ți reconstrui și reinterpreta trecutul cu ajutorul unui nou vocabular, astfel încât să poți proiecta un viitor golit de fantomele vieții anterioare. Ne-o spune și Rorty în Ironie, Contingență, Solidaritate: Singurul lucru față de care orice ironist își poate măsura succesul este trecutul – nu retrăindu-l, ci redescriindu-l în termenii proprii, devenind prin asta capabil să spuna ”Astfel am dorit eu”.

Din fericire, cetățenii europeni pot prelua controlul asupra datelor din mediul virtual care îi vizază în mod direct, având chiar posibilitatea de a cere ștergerea lor. Pe 13 mai 2014, o dată devenită piatră de hotar în lupta pentru sfera privată în mediul digital, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a adoptat o directivă care are drept obiectiv ”protejearea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor (în special dreptul la sferă privată) atunci când datele personale sunt procesate, eliminând obstacolele din calea liberei circulații a acestui tip de date”. Cu alte cuvinte, toate companiile care dețin motoare de căutare ori platforme de social media vor fi obligate să analizeze și să dea curs cererilor utilizatorilor de a șterge anumite rezultate afișate care oferă informații irelevante despre viețile utilizatorilor și care aparțin de domeniul trecutului.

dreptul de a fi uitat înseamnă dreptul persoanelor de a cere eliminarea completă a datelor lor atunci când acestea nu mai sunt folositoare pentru scopurile în care au fost colectate ori chiar postate de bunăvoie, precum și atunci când utilizatorul retrage consimțământul publicării lor

Pentru prima dată utilizatorii de Internet din Europa au dreptul de a fi uitați. Nu există un consens în literatura de specialitate asupra unei unice definiții, însă, în linii mari și definit de lege, dreptul de a fi uitat înseamnă dreptul persoanelor de a cere eliminarea completă a datelor lor atunci când acestea nu mai sunt folositoare pentru scopurile în care au fost colectate ori chiar postate de bunăvoie, precum și atunci când utilizatorul retrage consimțământul publicării lor. Cu alte cuvinte, Google este obligat să șteargă link-urile din rezultatele căutării unui nume, atunci când utilizatorul consideră că acele informații sunt irelevante ori îi pot periclita imaginea. Deciziile cu privire la informațiile care urmează să fie eliminate din motoarele de căutare depind ”de natura informațiilor în cauză și importanța acestora pentru viața privată a persoanei vizate, precum și de interesul publicului de a avea aceste informații, un interes care poate varia, în special, în funcție de rolul jucat de către persoana vizată în viața publică”.

De cele mai multe ori, atunci când veți citi articole scrise de către europeni despre dreptul de a fi uitat, aceștia vor enumera numeroasele beneficii pe care controlul asupra datelor personale le poate aduce, atât la nivel individual, cât și la cel social. În schimb, de cealaltă parte a Atlanticului, acest drept este văzut drept o piedică în calea libertății de exprimare și a libertății presei. Jimmy Wales, membru fondator al Wikipedia, explică această diferență culturală prin faptul că în America există Primul Amendament, care are un statut aproape divin, iar dreptul de a fi uitat ar însemna interferarea ori intervenția asupra acestuia. În fapt, conflictul transatlantic referitor la dreptul de a fi uitat se reduce la ciocnirea a două culturi care acceptă supremația a două principii diferite: în Statele Unite este vorba de dreptul la libera exprimare, iar în Europa discuția se reduce la dreptul individului la sfera privată și controlul asupra datelor personale.

Dreptul de a fi uitat trebuie să fie abordat cu atenție și uneori cu o mare precizie la detalii și context. Punerea în practică a acestui drept poate intra în confict cu deptul la libera exprimare (a se vedea cazul Wikipedia, când criminalii unui faimos actor german au cerut ștergerea numelor lor de pe pagina de Wiki a actorului respectiv) sau poate aduce cu sine o rescriere a istoriei (dipariția unor personaje cheie din descrierile unor evenimente de interes pentru o comunitate/societate etc.). De aceea, nu există un algoritm unic de analizare și punere în aplicare a cererilor de ștergere a anumitor informații, fiecare dintre acestea fiind luată și cercetată de una singură, având în vedere atât dreptul la sfera privată a individului care a lansat cererea, cât și dreptul restului indivizilor de a avea acces la informații cu carater public. Acestă atenție la detalii, precum și implicațiile de ordin moral ale fiecărei cereri în parte, arată încă o dată de ce eticienii devin vitali într-o societate în care vidurile morale și conceptuale provocate de tehnologie devin din ce în ce mai frecvente și problematice.

Din fericire, nu trebuie să alegem între dreptul de a fi uitat și dreptul la liberă exprimare. Acestea nu se află într-o antinomie și nici nu se exclud reciproc. Este adevărat că dreptul de a fi uitat, atunci când este aplicat fără a face o amplă și detaliată analiză etică, poate duce la reprimarea liberei exprimări. Conflictul dintre cele două drepturi nu este specific acestei discuții și problematicii aferente, ci în fiecare zi ne lovim de astfel de situații în care două sau mai multe drepturi par a fi în conflict (în cazul unor vecini, dreptul unuia de a urmări o carieră muzicală prin exersarea unui instrument și dreptul altuia de a se bucura de liniștea căminului său). Însă nu toate drepturile trebuie să fie compatibile, iar conflictul dintre ele nu presupune renunțarea la unul dintre

ele, ci pur și simplu o cântărire a acestora în lumina contextului și a intereselor părților implicate.