Cosmin Vraciu analizează ultima lucrare a lui Gerald Gaus, The Tyranny of the Ideal. Justice in a Diverse Society, apărută la Princeton University Press în 2016.
Preocuparea principală al lui Gerald Gaus, în noua sa lucrare, The Tyranny of the Ideal. Justice in a Diverse Society, este aceea de a argumenta că modelele de dreptate ideală ale filosofiei politice nu pot constitui baza unui sistem de reguli publice, dacă, în primul rând, acestea nu sunt construite în raport cu cerințele și cu constrângerile empirice ale societăților actuale, și dacă, în al doilea rând, acestea nu recunosc legitimitatea sau eligibilitatea altor idealuri în societate, adică dacă acestea se auto-ipostaziază ca singurele perspective apte să soluționeze problemele sociale și să furnizeze răspunsuri morale adecvate acestor probleme.
În primul rând, Gaus argumentează că modul în care o teorie politică sau un sistem de credințe politice poate pretinde statutul normativ de ideal care să angajeze demersurile politice dintr-o societate actuală în vederea transformării acelei societăți în raport cu acel ideal, este supus a ceea ce Gaus numește ,,constrângerea vecinătății”, care solicită ca idealul care ghidează politicile publice să fie în proximitatea schemei instituționale actuale. Idealurile care presupun o transformare radicală a schemei actuale nu au garanții epistemice că schema propusă de ele poate fi pusă în aplicare. Implementarea unor schimbări, susține Gaus, trebuie să fie receptivă la condițiile de realizare empirică a acelor schimbări, iar aceste condiții nu pot fi cunoscute a priori, din mijlocul unei scheme instituționale a căror condiții de realizare nu pot specifica condițiile de realizare a schemei ideale. Ca atare, singurele idealuri admisibile sunt cele care propun schimbări a căror condiții de realizare empirică pot fi anticipate pe baza informației actuale cu privire la modul de funcționare a instituțiilor.
Importanța condițiilor empirice de implementare a unei teorii nu descalifică, în perspectiva lui Gaus, noțiunea de ideal, cel puțin atât timp cât acesta satisface ,,constrângerea vecinătății”. În acest sens, Gaus argumentează împotriva ideii că pentru implementarea politicilor publice, este suficient să cunoaștem condițiile de implementare, adică să putem compara schema instituțională actuală cu schema propusă. Idealul este mai mult decât schema propusă, care poate fi înțeleasă ca un mijloc în vederea atingerii respectivului ideal, dar nu este, în același timp, atât de departe de schema propusă încât să violeze ,,constrângerea vecinătății”. Simpla comparare între politicile publice existente și cele propuse nu este suficientă, pentru că nu spune nimic cu privire la cât de aproape sau de departe sunt politicile publice propuse de idealul pe care îl urmărim, adică nu spune nimic cu privire la sensul și direcția reformelor politice. Integrarea atât a unei dimensiuni a comparării schemelor instituționale pe baza condițiilor empirice de realizare, cât și a unei dimensiuni a măsurării distanței schemelor propuse de un punct ideal, în ceea ce Gaus numește o ,,analiză multi-dimensională”, este de preferat atât analizei specifice științelor sociale, preocupate doar de condițiile empirice de realizare, cât și analizei specifice filosofiei politice, preocupată doar de modelele ideale de dreptate.
În al doilea rând, Gaus argumentează împotriva tendinței filosofiei politice de a discuta idealurile ca fiind soluții exclusive cu privire la problemele lumii sociale, acceptarea unui ideal implicând automat respingerea celorlalte. Împotriva acestei presupoziții de lucru, Gaus argumentează că este tocmai diversitatea idealurilor teoreticienilor sau a perspectivelor evaluative ale cetățenilor, cea care furnizează o platformă adecvată îmbunătățirii schemei instituționale actuale. Gaus se sprijină aici pe studii formale și empirice care demonstrează că grupurile formate din indivizi cu o diversitate de abilități, dar cu un nivel mediu în exersarea acestor abilități, rezolvă probleme mai rapid și mai eficient decât grupurile omogene, formate din indivizi cu aceeași abilitate și cu un nivel superior în exersarea acelei abilități. O viziune liberală cu privire la luarea deciziilor colective, susține Gaus, este una conform căreia nu există un ideal sau o perspectivă evaluativă unică și pre-determinată. În schimb, fiecare comunitate sau individ din cadrul unei societăți largi aplică instrumentele sale specifice în rezolvarea unei probleme, adică propriile perspective evaluative. Prin contrast, o viziune republicană asupra luării deciziilor colective presupune că toate comunitățile și indivizii care formează o societate mai largă împărtășesc aceleași instrumente de rezolvare a problemei, căutând să adopte politicile publice de pe baza unei singure perspective evaluative sau ideal. Conform lui Gaus, o societate liberală se descurcă mai bine decât una republicană, pentru că beneficiază de pe urma diversității de perspective.
Studiile de psihologie politică au arătat că preferințele politice ale indivizilor nu sunt sistematice, putând fi ușor modificate prin comunicare, ceea ce pune în centrul interesului nu ideologiile și modul în care ele învață unele de la altele, ci indivizii, și modul în care interacțiunea lor este ghidată de orientarea spre consens.
Acest fapt poate părea contra-intuitiv, pentru că experiența politică ne poate indica că ceea ce îngreunează luarea deciziilor colective este, dimpotrivă, tocmai diversitatea de perspective: nu implică negocierea constantă între părți cu puncte de vedere diferite costuri în luarea deciziilor? Gaus este, bineînțeles, conștient de această problemă, argumentând că o procedură de decizie liberală are tocmai virtutea de a despovăra decizia colectivă de probleme lăsate spre rezolvare mini-grupurilor sau indivizilor particulari. Drepturile de proprietate scad costurile de negociere între părțile cu perspective diferite, sustrăgând preocupării regulilor publice chestiuni care pot fi soluționate la nivel local. Însă, în ceea ce privește chestiunile lăsate pe seama autorității publice, care nu pot fi diferite spre soluționare indivizilor și asociațiilor private (în lucrarea sa din 2011, The Order of Public Reason, Gaus argumenta că o astfel de chestiune care are nevoie de o justificare publică este sistemul particular de distribuție a proprietății private), rezolvarea acestora beneficiază de pe urma modului de investigație liberal, care presupune o diversitate de perspective sau idealuri.
Modul în care rezolvarea problemelor beneficiază de pe urma diversității de perspective – și, ca atare, motivul pentru care o comunitate liberală se descurcă mai bine în luarea deciziilor colective decât o comunitate republicană – constă în faptul că perspectivele evaluative pot învăța una de la alta, se pot critica, informa și îmbogăți reciproc, astfel încât ele pot să indice împreună o schemă de distribuție mai bună decât ar fi putut să indice o singură perspectivă. Un singur ideal sau o singură perspectivă evaluativă nu are garanții epistemice că societatea justă spre care indică ca țintă a politicilor publice poate fi realizată. Însă, o dinamică a ,,preluării ștachetei”, în care o perspectivă rezolvă anumite probleme până la un anumit punct, iar o alta preia sarcinile începând din acel punct, poate remedia acest defect. Atât timp cât idealurile respectă ,,constrângerea vecinătății” și indică scheme alternative de distribuție în proximitatea celei actuale, ele lasă spațiu și celorlalte idealuri sau perspective evaluative dintr-o societate în a contribui la a duce mai departe elaborarea schemei de distribuție, poate într-o altă direcție decât cea anticipată de idealul care a dus schema până în acel punct. Astfel, acceptarea de către idealuri a ,,constrângerii vecinătății”, prin care ele renunță la a construi alternative de politici publice a căror realizare nu poate fi asigurată, și, astfel, renunță la exigența necompromiterii idealului în raport cu realitatea, înseamnă, în același timp, și renunțarea la un angajament optimizator din partea idealurilor, în care acestea se auto-erijează în a reprezenta în mod exclusiv soluțiile la problemele sociale. Atât timp cât ele nu pretind să dorească transformarea societății din starea A, în starea C, trecând prin starea B, ci numai să voiască atingerea stării proxime B, poate reveni altor idealuri sau perspective sarcina de a duce societatea din starea B mai departe, poate nu în starea C, anticipată de idealurile care au avut rolul de a atinge starea B, ci într-o altă stare, să zicem D. Colaborarea dintre perspective sau idealuri în atingerea stării D se bazează pe faptul că sarcinile epistemice au fost facilitate de o diviziune a muncii, primul set de idealuri fiind, din punct de vedere epistemic, relevant pentru soluționarea problemelor care duceau de la A la B, iar la doilea pentru cele care duceau de la B la D.
Abandonarea angajamentului optimizator, ceea ce face posibilă colaborarea între perspective în adoptarea politicilor publice, presupune recunoașterea celorlalte perspective ca legitime. Gaus argumentează, pornind de la Strawson, că, din perspectiva practicilor sociale de responsabilizare a celorlalți și de ghidare după regulile morale, agenții nu pot să urmărească convertirea idealului propriu optimizator, care nu recunoaște ca validă nicio altă perspectivă, într-o regulă morală, pentru că practicile sociale cotidiene presupun atitudini reactive, precum indignare, care sunt îndreptate împotriva relei-voințe a cuiva; or, cum în cazul unei reguli morale pe care altcineva nu are niciun motiv să o adopte, refuzul acestuia de a urma o solicitare făcută pe baza acelei pretinse reguli nu poate fi privită ca rea-voință, și, acest refuz nu poate genera indignare. În acest sens, pretenția că idealul cuiva este singurul corect, nu își are locul în sistemul de practici morale cotidiene.
Așadar, idealurile și perspectivele evaluative angajate de către indivizi în interacțiunile lor în vederea adoptării unor decizii colective nu sunt exclusiviste, având pretenția de a avea ele singure un acces privilegiat la cea mai dreaptă schemă de distribuție. Acest fapt permite învățarea reciprocă și, astfel, o capacitate de a soluționa problemele mai ridicată decât cea a unui singur ideal sau perspectivă evaluativă.
Evident, această descriere poate să reprezinte destul de clar dezbaterea academică, în care argumentele teoretice dezvoltate în susținerea altui punct de vedere pot fi extrapolate și folosite în susținerea propriului punct de vedere. La fel, evident că și spațiul public poate fi privit ca o platformă în care discursuri diferite se pot influența unul pe altul, cum este exemplul lui Gaus cu discursul feminist care a atras atenția celorlalte discursuri asupra unor aspecte de inegalitate de gen implicite în limbaj și cultura populară, această receptivitate față de asemenea probleme fiind încorporată, treptat, și în celelalte discursuri. Dar, o problemă, din punctul meu de vedere, este că această teză riscă să asimileze capacitatea indivizilor de a ajunge prin dialog rațional la un consens cu un proces în care perspectivele sunt folosite ca instrumente de soluționare a problemelor. Asimilarea este între interacțiunea dintre agenți și ,,interacțiunea” teoretică a perspectivelor. Indivizii umani interacționează într-un mod direct, nemediat de perspectivele pe care se întâmplă să le aibă; dacă această mediere se interpune între ei, avem motive să credem că se datorează operării într-un mediu în care interacțiunea se vrea a fi ideologic structurată și sistematizată, precum competiția electorală sau dezbaterile legislative.
Dacă indivizii se învață reciproc, este pentru că ei sunt orientați, cum ar spune Habermas, spre înțelegere mutuală, și nu pentru că anumite ideologii sau discursuri au garanții epistemice mai bune într-un anumit punct al soluționării unor probleme.
Studiile de psihologie politică au arătat în mod consistent că preferințele politice ale indivizilor nu sunt sistematice, putând fi ușor modificate prin comunicare, ceea ce pune în centrul interesului nu ideologiile și modul în care ele învață unele de la altele, ci indivizii, și modul în care interacțiunea lor este ghidată de orientarea spre consens (punerea în prim plan a ideologiilor poate eluda și un alt aspect important, anume că ele pot fi construite de agenți politici interesați de sine). Gaus tinde, astfel, să eludeze interacțiunea directă dintre indivizi, ca interesată în mod primar de a ajunge la un acord comun de conviețuire, acceptabil fiecărei părți, în favoarea unui dialog între perspective și idealuri, caracterizat doar de o preocupare cu garanțiile epistemice ale unor teorii morale.
Cosmin Vraciu este student în anul al treilea al Facultății de Filosofie, Universitatea din București. Este interesat de teoria politică, teoria evoluționistă a jocurilor, filosofia acțiunii și metaetică.
Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
