„Să nu voteze proștii!” – asta susțin o parte din intelectuali respectați, politicieni și jurnaliști. E o intuiție pe care mulți sunt tentați să o îmbrățișeze. Sufragiul universal pare a fi problematic pentru că permite fiecăruia să-și exprime votul. Oare știu oamenii ce vor? Își urmăresc aceștia binele pe termen lung sau plăcerile imediate și egoiste? Ce este cu adevărat bine pentru fiecare?
Aceste întrebări deloc triviale impun niște exigențe mari pe umerii alegătorilor. Ele presupun o examinare minuțioasă a programelor politice într-un mod care să armonizeze cât mai bine interesele colective cu cele personale. Dar, în măsura în care testările PISA (Program for International Student Assessment) în 2015 arată un procent de 40% de analfabetism funcțional printre tinerii români de 15 ani, mai este democrația un sistem politic potrivit?
Studiul PISA, realizat de OECD în 2015, plasează România pe penultima poziţie între cele 28 de state UE, la indicatorul performanţe de citire, cu o pondere de 38,7% din persoanele cu vârsta de 15 ani care se situează sub nivelul 2 (mai puţin de 407,47 puncte la test). De asemenea, la performanţele în matematică, România se situează pe antepenultima poziţie între cele 28 de state UE, cu o pondere de 39,9% din persoanele cu vârsta de 15 ani care se situează sub nivelul 2 (mai puţin de 420,7 puncte la test). Şi în cazul indicatorului performanţă în ştiinţe, România se plasează pe penultima poziţie între cele 28 de state UE cu o pondere de 38,5% din persoanele cu vârsta de 15 ani care se situează sub nivelul 2. ((1))
Cum să punem în aplicare un sistem exigent într-un mediu atât de înapoiat? Lui W. Churchill îi este atribuită o afirmație scandaloasă cu care surâde poznaș și partea snoabă din noi: „cel mai bun argument împotriva democrației este o discuție de 5 minute cu un alegător obișnuit”. Însă tot lui îi este atribuită și opinia că: „democrația este cea mai proastă formă de guvernământ, cu excepția tuturor celorlalte”. Deși lansează un atac dur la adresa democrației, Churchill îi recunoaște meritele. Sufragiul universal – pilonul democrației – pune pe picior de egalitate preferințele tuturor, iar această particularitate, cu precădere, stârnește revolta multora.
Poate ar fi mai rezonabil să nu lăsăm povara unei analize aprofundate în chestiuni de ordin politic pe umerii admiratorilor lui Adrian Copilul Minune și a celor împătimiți pentru estetica revelată la „Bravo, ai stil!”, ci elitelor îmbibate de Mozart și Critica Rațiunii Pure? Este un fapt general cunoscut că în campaniile electorale sunt folosite practici manipulative. Politicienii profită de populația neinformată, gata să-și ofere votul în schimbul unei pungi de mălai. Decizia politică reclamă gândire critică, analiză, judecăți coerente, adică o pregătire ce este un lux pentru o mare parte din populația României. Dacă delegăm puterea decizională tuturor și aplicăm regula majorității, ne trezim cu Viorica Dăncilă președinte. Vasăzică, consecințele regimul politic, pe care l-am râvnit atât de mult, contravin propriilor noastre interese?
O soluție care pare foarte atrăgătoare pentru mulți este propusă de Cristian Tudor Popescu și constă în acordarea dreptului la vot exclusiv celor care au luat bacalaureatul:
Propun ca, odată cu dreptul de vot la 18 ani, fiecare cetățean să mai aibă o obligație: să-și ia bacalaureatul. Dacă nu prezintă bacalaureatul luat, nu e niciun fel de problemă. Rămâne cetățean al acestei țări, cu aceleași drepturi, își poate vedea liniștit de viața lui, beneficiază de ce-i poate oferi statul, dar nu votează, dacă nu are bacalaureatul. De ce? Pentru că este examenul de maturitate. Așa se numea cu niște decenii în urmă. Acest examen certifică – și așa ar trebui făcut și modificat – încât să certifice nu numai cunoștințele de matematică, română, istorie, biologie ale elevului, ci și maturitatea lui. Asta nu înseamnă o negare a votului universal. Nu e nici o negare a egalității. Au toți dreptul să dea bacalaureatul, sa învețe.((2))
Este foarte curioasă propunerea jurnalistului, mai ales că acesta sugerează nu doar adoptarea unei testări pur intelectuale, ci și a uneia ce ar determina nivelul de maturitate. Cunoștințele de profil nu sunt suficiente pentru a lua o decizie politică, recunoaște CTP, căci această cunoaștere teoretică poate fi internalizată și aplicată practic doar de o minte matură. Mă întreb dacă CTP și-ar putea elabora propunerea politică și identifica acele criterii care să ateste maturitatea. Adevărul este că aceasta ar fi o misiune imposibilă.
Problema votului cenzitar este o promisiune de fericire ademenitoare, la baza căreia stau niște aspirații idealiste ce depășesc capacitățile umane reale de cunoaștere și prevedere. Propunerile de acest gen se confruntă cu două bariere insurmontabile: pe de-o parte, gradul de informare și de moralitate al alegătorului și, pe de alta, dificultățile de implementare.
Persistența ignoranței politice până și într-o epocă care abundă cu surse informaționale, scoate la iveală profunzimea acestei probleme. Ignoranța politică cuprinzătoare, în pofida creșterii nivelului general de educație, dezvăluie, de fapt, un comportament absolut rațional. Trebuie să distingem între ignoranța brută și un soi de ignoranță rațională, ceea ce face cu atât mai dificilă redresarea. Potrivit lui Anthony Downs, persistența ignoranței politice este explicată de un calcul rațional: participarea la vot este costisitoare (presupune alocare de timp și resurse atât pentru informarea cu privire la programele electorale ale partidelor, cât și pentru prezentarea efectivă la urnele de vot). Date fiind aceste costuri destul de mari și impactul infim al unui singur vot, este rațional ca orice alegător să se abțină de la a vota (indiferent dacă este măcelar sau profesor universitar). Calculul rațional, realizat de fiecare individ, îl determină să nu contribuie la binele comun, pentru că va beneficia de rezultate orice alegere ar face. Așadar, la baza ignoranței politice raționale stă ponderea infimă a unui vot și costurile disproporționat de mari pentru dobândirea și evaluarea informației politice. Această situație a fost condiționată de extinderea comunităților în state mari și complexe, în cadrul cărora individul apare drept o piesă infimă și irelevantă.
Fiecare este liber să-și urmărească proiectul de viață și să-și exprime dorința prin vot, oricât de revoltător ne-ar părea
Deși scopul măsurilor propuse de jurnalist pare a fi unul nobil, metoda – eliminarea unei părți din populație, este iresponsabilă. Intenția de a spori libertatea oamenilor prin delegarea dreptului de a decide doar cetățenilor conștiincioși, ar putea da rezultate diametral opuse celor scontate. Limitările ființei umane, failibilitatea sa inerentă, ar face imposibilă stabilirea unui criteriu care să afirme cu destulă siguranță ce înseamnă să ai o „pregătire satisfăcătoare” pentru a vota. De ce să le permitem să voteze doar celor care au luat bacul? Asumăm că numai cei care au un anumit nivel de cultură au și integritate? Sau că doar cei culți pot avea o imagine clară despre problemele țării și programele politice care le-ar putea rezolva? Acest ideal este departe de realitate, iar votul cenzitar ar putea degenera ușor într-un instrument politic. Drept consecință, examenul de bacalaureat nu ar mai fi o simplă calificare academică, ci o testare pentru a obține drepturi electorale, ceea ce ar crea prilejuri pentru noi abuzuri.
Chiar dacă ajungem la un asemenea criteriu, opinia informată nu garantează un rezultat colectiv dezirabil sau moral (îmi pot folosi cunoașterea în atingerea unui interes meschin). Atunci am conferi unei elite puterea arbitrară de a decide pentru alții ce este bine (poate i-am impune pe admiratorii manelelor să asculte jazz, făcându-i prin aceasta nefericiți și încălcându-le libertatea de alegere). Fiecare este liber, în egală măsură, să-și urmărească proiectul de viață și să-și exprime dorința prin vot, oricât de revoltător ne-ar părea. Opinia informată nu reprezintă un garant al bunăstării generale. Cei care propun să limităm accesul la vot în funcție de niște abilități cognitive, asumă că numai cei docți pot face alegerea bună fără să dețină cunoașterea, de fapt, a ceea ce înseamnă binele colectiv. Chiar și binele personal este greu de atins, căci indivizii nu știu întotdeauna ce vor, preferințele acestora se pot schimba sau aceștia pot adopta niște comportamente autodestructive. Binele colectiv este cu atât mai echivoc, căci presupune agregarea tuturor preferințelor și găsirea unei măsuri juste. O elită nu ar putea găsi formula binelui colectiv fără a consulta populația. Pe lângă imposibilitatea de a gândi această formulă, ne confruntăm și cu imposibilitatea de a o aplica, căci consecințele nu pot fi total prevăzute.
Sufragiul universal prezintă riscuri și, din această cauză, este necesar să fie gândit un alt mod de a diminua efectele negative decât votul cenzitar. O soluție ar fi să ne concentrăm pe valorificarea mai eficientă a intereselor individuale. Ilya Somin, de exemplu, propune descentralizarea și limitarea guvernului. Aplicat la situația din România, procedurile democratice ar fi mai eficiente în urmărirea scopurilor colective dacă ar transfera rezolvarea unor probleme de la nivel național la unul local. Spre exemplu, chestiunile de interes local (ce vizează organizarea și administrarea unor regiuni) pot fi soluționate prin intermediul unor alegeri sau a unui referendum regional. Este vădit că prezența la vot va fi mult mai mare în cazul în care s-ar pune problema unde să fie amplasat un depozit de gunoi, decât dacă suntem de acord cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională.
Această măsură ar contribui la o implicare mai activă a cetățeanului, de vreme ce efectele îl ating direct și votul lui are o relevanță mai mare. Diminuarea mărimii și complexității statului, aducerea acestuia la o structură mai apropiată de cea a polisului l-ar angaja mai profund. Când alegerile politice sunt locale, ignoranța politică nu mai este rațională. Dacă deciziile ar fi luate în cadrul unor comunități mai restrânse, impactul unui vot ar crește semnificativ. Acest factor ar determina cetățenii să se informeze și să fie mai implicați în viața politică. Abținerea de la vot sau votul aleatoriu devine mai costisitor decât exprimarea preferințelor prin vot, atunci când consecințele sunt imediate. Pe lângă aceasta, și manipularea devine mai dificilă în comunități restrânse, dat fiind că oamenii pot controla mai bine informațiile.
În concluzie, votul cenzitar și-ar rata lamentabil ținta. Binele general presupune agregarea preferințelor individuale ale cetățenilor – condiție satisfăcută de sufragiul universal. Dezideratul de a lua decizii informate și de a face alegeri bune poate fi atins prin mecanismul descentralizării și limitării guvernului, adică prin stimularea informării și participării la vot, nu prin segregare intelectuală.
Autor
Mihaela Dima este absolventă a Facultății de Filosofie a Universității din București.
Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
Note
https://www.edupedu.ro/care-este-procentul-de-analfabetism-functional-in-romania-in-2018/
Surse
Downs, A., An economic theory of democracy, Ed. Harper&Row Publishers, 1957
Somin, I., Democracy and political ignorance, Ed. Stanford University Press, 2013
