de Violeta Toma

În analiza de faţă îmi propun să fac o cercetare empirică asupra situaţiei actuale a codurilor de etică din instituţiile medicale româneşti, şi să încerc să ofer o viziune coerentă cu privire la nefuncţionalitatea lor.

În ultimii patru ani s-a înregistrat un interes crescând din partea societăţii româneşti şi a instituţiilor statului pentru măsuri legislative care să contribuie la o mai bună combatere a fenomenului de corupţie. Pe fondul acestor măsuri legislative, instituţiile medicale au fost obligate să adopte coduri de etică şi să înfiinţeze comisii de etică.

Cu toate ca instituţiile au întreprins măsurile necesare pentru a fi în legalitate, se pare că ele nu funcţionează – presa româneasca abundă în cazuri de nerespectare a regulilor juridice şi morale sectoriale şi ineficienţa la nivelul celor două instrumente etice amintite.

Una dintre problemele fundamentale care stau în calea funcţionalităţii codurilor de etică este aceea că, deşi în unele spitalele româneşti există astfel de documente normative, ele nu sunt cunoscute de către personalul medical, de către asistenţi, personalul auxiliar, dar nici de către pacienţi. Mai mult decât atât, aceste prevederi nu sunt considerate documente publice. Nu există nici un document suplimentar, nicio declaraţie prin care conducerea, directorul spitalului sau managerul, să-şi afirme ataşamentul pentru valorile şi principiile enunţate în cod. Prin urmare, nici corpul medical, nici restul personalului nu vor resimţi nici un ataşament pentru valorile şi principiile din cod. Am putea spune că, în spitalele româneşti, codul nu se adresează în mod direct medicilor şi personalului, ci altei categorii..

Mergând mai departe, dacă aceste coduri nu au nicio finalitate practică – astfel încât să modifice comportamentul membrilor acelei organizaţii – ele nu pot construi un mediu care să favorizeze deciziile corecte din punct de vedere moral.

Evaluarea situaţiei reale a modului în care functionează codurile de etică în instituţiile medicale mai poate oferi informaţii şi despre existenţa sau inexistenţa unei platforme de management etic în organizaţiile respective, deci a instrumentelor de implementare a codurilor.

Astfel ca la nivel legislativ există legi şi ordine ale ministerului prin care sunt menţionate obligaţii pentru diferitele instituţii medicale de a avea comisii locale de etică, dar fără o coordonare clară şi transparenţa a acestora. Pe de altă parte, în afară de aceste comitete de etică locală, mai există şi Consiliul Naţional de Etică, de data aceasta înfiinţat sub directa coordonare a Ministerului Sănătăţii şi aprobat de către ministrul însuşi, cu rolul de a reglementa abateri şi de a lua anumite decizii cu privire la ce este moral să se facă, şi ce nu este în diferite contexte.

Cu toate că aceste precizări există într-un ordin al ministrului sănătăţii, procedura nu este pusă în aplicare decât în anumite cazuri. În urma unei cercetări întreprinse, s-a observat şi faptul că nu există proceduri clare şi transparente, inclusiv publicate pe site, prin care să fie aplicate codurile de etică şi în baza cărora să funcţioneze comitetele de etică. De asemenea, nu există niciun raport cu privire la cazurile soluţionate de către comisiile de etică, sau care să determine eficienţa utilizării codurilor de etică. O concluzie care s-ar putea trage ar fi aceea că nu există transparenţă la nivelul acestor reglementări. În consecinţă, nu există transparenţă nici în sensul publicării cazurilor dezbătute în comisiile de etică sau a cazurilor în care codul a fost încălcat. În felul acesta, codul etic ar fi putut fi folosit ca un instrument de educare.

În lipsa unei dezbateri reale, nu doar asupra a ceea ce se întampla astăzi cu acest instrument de îmbunatăţire a climatului etic, ci şi asupra a ceea ce ar trebui să fie el, consider că nu vom putea trece niciodată de stadiul strictei conformităţi cu legea.