Le este foame deja de două zile. Au căutat în zadar hrană pe pajiștile întinse cât vezi cu ochii, populate pe ici pe colo cu câte cu pâlc de copaci pe jumătate verzi. În iarba galben uscată, puțin înaltă, se camuflau perfect, dar fără de folos căci nu aveau pe cine să surprindă. Un râu adânc, numai bun pentru primejdii, pune capăt teritoriului inspectat fără succes. Cele două leoaice nu sunt singurele istovite. Poartă după ele numai puțin de șase pui care de abia se mai pot ține după mamele lor. Nici în strigăt nu mai au putere, însă găsesc resurse atunci când poposesc pentru o mică hârjoană. Cu blana încă de puf și privirea simplă, puii se opresc nătâng pe lângă arbuștii întortocheați, sperând la o nouă pauză. Leoaicele analizează situația și decid să meargă pe varianta riscantă, dar posibil salvatoare, nefiind prima dată când viața le ridică obstacole în cale. În arșița amiezii, râul pare calm, alimentând încrederea în propria decizie. Leoaicele intră încet în apă până la burtă, dar imediat se retrag. În departare, asemenea unor submarine, crocodilii ies la suprafață să-și ia doza de oxigen. Momentul se amână. Spre seară crocodilii se fac dispăruți, dar apar câțiva hipopotami dornici de bălăceală. Având multă experiență, leoaicele reușesc să-și controleze frustrarea și decizia se amână din nou. Va fi încă o seară lungă în care mamele se molipsesc de anxietatea puilor.

Un naturalist care observă întâmplarea îi spune colegului său: „Trebuie să intervenim să-i ajutăm!”. Celălalt răspunde: „Nu putem interveni asupra naturii, nu este etic!”

Dis de dimineață, leoaicele văd semne bune pentru continuarea planului. Strâng bine de gât câte un pui și înoată greu spre celălalt mal. Ceilalți țipă isteric în spate, neștiind că le va veni rândul. Leoaicele încep să se grăbească nu pentru că nu pot îndura plânsetul, ci pentru că poate atrage prădători. Urmează alți doi. Viteza scade de parcă râul a devenit dintr-o dată mâlos. Cei care au salvat vreodată pe cineva de la înec știu cât de extenuant este să înoți și pentru altul. Leoaicele nu se odihnesc și sar dezechilibrate în apă. Ajung la ultimii doi care refuză să intre în râu. Mamele insistă cu disperare, dar puii sunt panicați. Pe celălalt mal își face apariția o turmă gălăgioasă de elefanți. Fără ezitare și cu un ultim efort, se întorc pentru a-i apăra pe cei patru. Câteva răgete și o alergare în cerc sunt de ajuns pentru a-i îndepărta pe elefanți, dar siguranța încă nu e garantată. Nu mai pot rămâne acolo pentru mult timp deoarece râul și spațiul deschis îi face să stea cu spatele la zid. Un naturalist care observă întâmplarea îi spune colegului său: „Trebuie să intervenim să-i ajutăm!”. Celălalt răspunde: „Nu putem interveni asupra naturii, nu este etic!” Peste câteva ore, cei doi pui rămași văd cum treptat dispare conturul corpurilor atât de familiare. Naturaliștii nu știu ce să facă, deși sunt conștienți că puii sigur vor muri în curând. Decid, totuși, să-i monitorizeze. Orele trec, iar observatorii naturii așteaptă resemnați deznodământul tragic ca și cum ar sta în fața unei săli de operații lipsită de puls. Liniștea este tulburată de sunete fade. Peste câteva minute, sunetele prind formă și se transformă în răgete cunoscute. Puii ciulesc entuziasmați urechile. Știu că leoaicele s-au întors pentru ei și stau pregătiți. Reîntâlnirea îi face pe naturaliști nu doar să răsufle ușurați, ci și să reflecteze la dedicarea maternă. De data asta puii nu mai pun rezistență și se urcă agale pe spatele leoaicelor. Pe malul celălalt îi așteaptă frații și surorile lor, dar și carne proaspătă de bivol.