Elementul comun al discuţiei despre eutanasie şi a aceleia despre avort sau despre soarta rezervată embrionilor, respectiv feţilor atunci când sunt indezirabili, este problema de a şti dacă viaţa are sau nu un caracter sacru. Cei pe care i-am numit „conservatori” afirmă şi pretind să apere acest caracter sacru; ceilalţi, „liberalii”, nu conferă vieţii un caracter sacru ci cred că putem da o pondere, că putem măsura valoarea sa” […] I-am putea noi, oare, acuza pe P. Singer și pe liberali că acceptă avortul, subliniind faptul că a transforma în frontieră sacră un perete abdominal de câțiva milimetri grosime nu este ceva cu mult mai grav în cazul omului decât în cel al animalului? Fiindcă de ce ar face nașterea o distincție netă între fetusul care are în mod cert o sensibilitate la plăcere și la durere, dar care n-are nici raționalitate, nici autonomie și nou-născutul care nici el nu le are, și anume în aceeași măsură? Ne amintim că argumentul puternic era de partea conservatorilor, dat fiind că majoritatea oamenilor condamnă infanticidul comis asupra unui nou-născut, chiar dacă el are doar câteva clipe de existență și îl consideră a fi o cruzime[1] intolerabilă, conservatorii aveau astfel avantajul, oferit de circumstanțe, de a denunța o incoerență în atitudinea care constă în a nu considera ca fiind la fel de vinovată distrugerea vieții unei ființe umane care este pe cale să se nască?
S-ar părea că ceea ce noi am numit „frontiera sacră” este însoțită de impunerea ca sacră a direcției curgerii timpului: trecerea de la copilul pe care nu avem dreptul să-l ucidem la fetus este bună; dimpotrivă, în celălalt sens, lucrurile nu funcționează sau, mai degrabă, nu trebuie să funcționeze: nu putem să trecem de la dreptul de a ucide fetusul sau, cel puțin, de la o mai mare permisivitate de a ucide fetusul la dreptul de a ucide copilul născut.
Legea protejează nașterea în mod decisiv și imperios. Se poate vedea aici cât de esențiale sunt timpul și locul în evaluările etice. Dificultatea este următoarea: putem noi să revendicăm timpul, curgerea timpului, fără să ne lăsăm subjugați sau intimidați de acest tabu, cu ajutorul căruia noi ne interzicem un anumit număr de acte și să admitem – odată cu Peter Singer – că, întrucât nu este cu mult mai grav să omorâm un embrion, un fetus, o ființă umană care este pe cale să se nască, decât să omorâm un animal care nu este nici mai mult, nici mai puțin conștient și rațional și, cu siguranță, este mult mai puțin grav decât a omorî o persoană conștientă și rațională, ar fi monstruos să ucidem un nou-născut despre care ne putem da seama că suferă de un handicap grav care ne-a scăpat în timpul observațiilor in utero? Cu atât mai mult cu cât, dacă ar fi să analizăm, așa cum face Bentham, efectele secundare ale unei legi, nu ne-am simți amenințați ca adulți de către un drept care nu i-ar proteja deloc pe nou-născuți și care nu ar pedepsi în mod sever infanticidele comise asupra ființelor umane foarte tinere. Vom vedea, de asemenea, că putem merge mai departe pe acest registru.
Deocamdată este clar că, punând întrebarea în acest mod, nu trebuie luptat doar împotriva dreptului, ci și împotriva curentului puternic al unei mentalități ancorate în subconștient care, în fiecare dintre noi, protejează ființa nou-născută. Astfel, atunci când o armată distruge bebeluși sau copii, ea pare întotdeauna mai crudă decât atunci când distruge persoane conștiente și raționale. Faptul că victima nu este conștientă de crima comisă asupra sa (sau care i se pregătește) pare, pentru cel ce o comite, direct sau indirect, un factor agravant al ororii de a fi comis o faptă rea. Totul se petrece ca și cum, în anumite țări creștine, complexul masacrului inocenților a modelat în mod durabil felul în care simțim și evaluăm. Faptul că englezii au aflat că germanii au trecut prin baionetă copiii belgieni în timpul războiului din 1914-1918 a fost, fără îndoială, unul dintre elementele determinante ale propagandei care i-a stimulat să intre în război. Această modalitate de evaluare merită o critică.
Nu încape îndoială că este mai feroce să omori ființe care nu sunt pe cale să devină imediat soldați decât să omori oameni care deja sunt soldați sau care sunt pe cale să devină soldați. Mai mult, argumentele care țin de stilul evoluționist nu sunt neglijabile: dacă specia nu este protejată atunci când este fragilă, este clar că ea va dispărea. Genocidul este, în principiu, o distrugere mult mai crudă și mai periculoasă decât un război în care soldații sunt omorâți sau, într-un sens mai larg, cei care pot deveni soldați în scurt timp. Trebuie însă să constatăm că motivele pentru care se dorește în mod obișnuit, în genere, interdicția omorului, nu li se aplică și nou-născuților.
Nou-născuții nu se pot considera ei înșiși ca ființe care ar avea sau nu un viitor și astfel nu li se poate atribui dorința de a continua să trăiască. Proiecția care constă în a se pune în locul celuilalt, chiar și fără a-l simpatiza pe el, valorile lui sau acele valori pe care el pretinde că le are, nu se poate face deloc, întrucât nu putem evalua viitorul unui copil cu ajutorul valorilor celorlalți copii, care sunt absente și nu pot să ajute, chiar dacă există.
Faimoasele calcule despre care vorbește Hare sau al căror principiu ni-l prezintă Moral thinking nu pot interveni în niciun fel aici[2]. Nu i-am putea atribui copilului o autonomie sau conștiință de sine inteligentă, pe care nu o are, pe care o va avea doar cu o anumită probabilitate în anumite cazuri (fie și cu un înalt grad de probabilitate). Din același motiv, dacă dreptul la viață trebuie să se fondeze pe capacitatea de a dori să continue să trăiască sau să se considere ca subiect mental care-și dorește propria continuitate, un nou-născut nu poate să aibă un asemenea drept la viață. Prin urmare, a omorî un nou-născut nu poate să violeze principiul respectului autonomiei sau o poate face la un nivel foarte scăzut în raport cu violarea acestui principiu în cazul adultului. De altfel, argumentul ar putea fi extins și la un copil de doi sau trei ani, care nu are aceeași atitudine, cum e aceea a adultului cu privire la moarte, și care nu își reprezintă în niciun fel continuarea și întreruperea vieții sale în aceiași termeni. Este clar că criteriile utilitariste de evaluare a dreptului de a-și continua viața sunt criterii ale adultului, care pun accentul pe valorile adultului și nu pot decât să ignore valorile celor mici.
Aceste schițe de calcul au meritul de a evidenția faptul că o prejudecată creștină subzistă în evaluarea conform căreia viața unui nou-născut valorează la fel de mult ca viața unui adult, și chiar mai mult. De altfel, noi nu spunem aici prejudecată într-un sens negativ; vrem doar să indicăm că această poziție nu este traductibilă sau convertibilă în termenii unei argumentări etice universal valabile. Această întâietate acordată copilului este o caracteristică a moralei creștine. În anumite cercuri catolice fetele au fost învățate, până de curând, că atunci când a venit vremea, dacă o sarcină nu mergea bine și trebuia să aleagă între ea și copilul care venea pe lume, trebuia să aleagă supraviețuirea bebelușului; astăzi, cazul a devenit un caz de școală, dar vechile modalități de evaluare încă stau la baza unui gen de întâietate al valorii etice acordate fetiței.
A fi mic în ceea ce privește vârsta implică o valoare foarte specifică și oferă, într-un anumit fel și sub anumite unghiuri, un supliment de drepturi. Focalizarea pe inocență, care părea evidentă și principială dar care, în realitate, viciază radical dezbaterea și o duce pe un drum greșit, provine probabil dintr-o istorie mitică ce trece prin povestirile biblice, prin imaginile războiului care revoltă pe bună dreptate sensibilitatea, dar care împiedică, de asemenea, o lectură lipsită de pasiuni a primului silogism.
Putem foarte bine admite că a ucide un fetus înseamnă a ucide o ființă inocentă, dar nu vom fi constrânși din punct de vedere logic să admitem că este un lucru rău să ucidem o ființă inocentă. Dacă ne simțim constrânși de această premisă aceasta înseamnă că noi ne gândim la masacrul de copii. Imaginile lasă urme în argument, vectorizând lectura în așa fel încât ea să nu mai aibă libertatea de a se transforma; ceea ce reprezintă totuși disponibilitatea elementară a oricărei lecturi.
Dacă vorbim despre prejudecăți care țin de culturi este tocmai fiindcă nu toate culturile le împărtășesc. Infanticidul a fost practicat din Tahiti până în Groenlanda, trecând pe la aborigenii australieni, fără a mai pune la socoteală vechile orașe grecești, romane și China. L-am auzit pe C. Malamou susținând, în urmă cu numai câțiva ani, într-o conferință la Nanterre, că în India mai sunt practicate sacrificii de copii pentru a face ca vântul norocului să bată cu ocazii importante. Dar la urma urmelor, veți spune că dau ca exemple oameni mai puțin civilizați decât noi sau, ca să vorbim mai adecvat, că scot în evidență resturile de barbarie ale unor oameni pe care vrem să îi considerăm la fel de civilizați ca și noi având în vedere alte aspecte. Acest lucru nu este adevărat. Platon și Aristotel, pe care îi revendicăm ca fiind fundamentul culturii noastre, justifică infanticidul: în ochii lor ar fi o crimă să lași să trăiască un copil diform, chiar și unul născut în afara căsătoriei sau în afara legii cetății. Seneca nu ezită să justifice infanticidul în aceeași manieră.
Concluzia practică pe care am putea-o trage este dublă. În primul rând, Peter Singer, care nu cade în contradicția pe care conservatorii le-o reproșează liberalilor, îndrăznește să spună că legea ar trebui să fie mai lejeră și că ea ar trebui să lase posibilitatea societății de a trata zilele care urmează nașterii exact în aceeași manieră ca pe cele care au precedat nașterea in utero; el ajunge să resimtă o divizare pe care noi o resimțim în fața unui caz de infanticid comis de către mamă. Noi percepem gestul său ca fiind recunoscut ca atroce și, cu toate acestea, noi nu considerăm că persoana care-l comite ar fi într-atât de periculoasă din punct de vedere social încât să necesite o lungă izolare, timp de ani de zile, într-o închisoare. Singer are meritul de a tranșa această problemă cu toate că el subestimează întotdeauna importanța dezvoltării probabile a copilului în adult. În al doilea rând, putem distinge, cum face Hare, între niveluri etice diferite, un nivel intuitiv și un nivel critic, acela al argumentării. La nivel intuitiv legea poate părea bună pentru că produce o ruptură netă față de naștere, pentru a-i proteja în special pe cei care nu se protejează pe ei înșiși sau care nu-și mai pot asigura protecție prin ei înșiși; la nivel critic, în schimb, nu se poate măsura decât infanticidul comis asupra unui bebeluș întrucât, chiar și atunci când ne îngrozește și ne revoltă sensibilitatea și o îndreaptă în mod violent către cel sau cea care este capabil(ă) să comită un asemenea act, el nu este la fel de grav precum o crimă comisă asupra unei persoane conștiente; cel puțin, în măsura în care acest act nu este un semn că acela care îl comite ar fi capabil să-și extindă cruzimea către alte persoane care sunt capabile să-și planifice viața și să o gândească în mod rațional și liber.
[1] Este adevărat că limbajul pare să fi făcut totul pentru ca noi să evaluăm infanticidul în acest fel. Bentham insistase deja asupra acestui aspect în a sa „Introducere în principiile moralei și legislației”, Vrin, Paris, 2011, p. 141: “ O femeie care aduce pe lume un copil ilegitim îl omoară sau îl abandonează cu scopul de a scăpa de rușine. În acest caz, oamenii vor considera acest motiv ca fiind rău și, necăutând să se refere la el într-un mod neutru, ei vor prefera să schimbe motivul [care nu este altul decât conservarea sinelui sau a imaginii de sine] și să-i dea un nume precum cel de cruzime.”;
[2] Vom reveni asupra principiului însuși al acestor calcule ale lui Hare; putem, cu toate acestea, deocamdată, să notăm existența unei conduite geometrice la el, întrucât el apără embrionul sau fetusul folosind valorile unui viitor adult împotriva unui eventual avort asupra căruia cineva s-ar putea decide prea ușor și, în general, evaluează pornind de la valorile celuilalt, așa cum el este (sau cum crede că este) din punct de vedere etic, situațiile în care celălalt se află în prim-plan. Vom vedea acest lucru în cea de-a treia parte a prezentului capitol;
Prima propozitie: „Elementul comun al discuţiei despre eutanasie şi a aceleia despre avort sau despre soarta rezervată embrionilor, respectiv feţilor atunci când sunt indezirabili, este problema de a şti dacă viaţa are sau nu un caracter sacru”. Mi-a atras atenția cuvântul „feților”, oare nu e mai bine pluralul de „fetuși”? Dacă nu era contextul, cu greu m-aș fi prins despre ce e vobra, dat fiind că e o formă de un plural arhaic. Altfel, traducerea sună bine în română.