Trăim într-o lume a schimbărilor spectaculoase și a unor permanente repoziționări în raport cu acestea. Tot mai des invocată de către oamenii de știință epoca Antropocenului, caracterizată prin supremația omului în fața naturii și a dominării acesteia prin intermediul tehnologiei, pare a face primii ei pași; riscul suprapopulării este real, dilemele sociale sunt și ele prezente, natura sălbatică dispare, lăsând locul naturii controlate de om iar exploatarea resurselor naturale produce un incomensurabil și ireversibil impact asupra lumii vii. Distopiile lui Hulxey, Orwell sau Wells par a prinde viață, iar în interiorul științelor naturale pericolul unei crize ecologice fără precedent este unul deja anunțat.
Ce propune etica mediului pentru lumea de mâine, o lume a tehno-stabilizării climei și a luptei pentru conservarea/instrumentalizarea naturii? Pentru a răspunde intrebării sunt necesare câteva incursiuni în istoria recentă a acestui domeniu de interes, focalizând reușitele și eșecurile ei, în încercarea de a stabili dacă ne putem folosi în continuare de răspunsurile acesteia ori dacă este cazul să o luăm de la căpat, recunoscându-i neajunsurile.
Pentru ca etica mediului să fie luată în considerare ca o cercetare credibilă, ea trebuie să devină mai puțin exclusivistă și să urmărească o finalitate practică a mutiplelor dezbateri din interiorul ei
Lumea de mâine nu mai așteaptă. În acest sens, pentru ca etica mediului să fie luată în considerare ca o cercetare credibilă, ea trebuie să devină mai puțin exclusivistă și să urmărească o finalitate practică a mutiplelor dezbateri din interiorul ei. Turnul de fildeș este și nu este încă părăsit. Paradoxal, suntem prinși în capcana propriilor răspunsuri tocmai când suntem pe care să “prindem” Adevărul sau când măcar avem iluzia cunoașterii sale. Are lumea vie o valoare intrinsecă, independenta de faptul că oferă omului vreun beneficiu, sau trebuie gândită mai degrabă ca având o valoare instrumentală? O intrebare și cel puțin cincizeci de ani de polemici.
Etica biocentrică a încercat să ne convingă de faptul că fiecare ființă vie din natură are o însemnătate sacră, o valoare intrinsecă, fiind parte a unui sistem marcat de interdependență și că procesele naturale trebuie protejate, fiindcă ele au o natură intrinsec divină (vezi Holmes Rolston). Albert Schweitzer vorbea despre “respectul pentru viață” ( en. reverence for life) și milita pentru compasiune și dragoste în relația noastră cu lumea vie. Ce facem însă cu virușii și mai mult decât atât, este posibilă această lipsă de intervenție a omului în natură (intervenție văzută ca distrugătoare)? Putem obține un succes empiric testat în a respecta natura ca fiind un subiect autonom, cu interese proprii și care reclamă datorii directe față de animale, copaci sau libelule, fluturi ori cărăbuși? A avea o datorie directă față de ceva instituie o pedeapsă pentru incalcarea datoriei, iar din această fundătură este dificil de ieșit.
Etica ecocentrică susține valoarea intinsecă a ecosistemelor în ansamblul lor, concentrându-se pe protejarea biosferei ca întreg: specii, ecosisteme și populații, pământul și resursele sale. Aldo Leopold, în A Sand County Almanac (1949) susținea că ”un lucru este bun atunci când tinde să conserve integritatea, stabilitatea și frumusețea comunității biotice și este greșit când o face împotriva acestora”. În viziunea ecocentrică, Pământul are o valoare intrinsecă iar speciile una intrumentală, în măsura în care contribuie la ”integritatea, stabilitatea și frumusețea” sa.
Dar se observă ca aceste prescripții sunt mai degrabă utopice decât realizabile, în condițiile în care există milioane de specii de animale, plante (acvatice, subacvatice) și sisteme naturale, în timp ce specia umană se vede pusă în fata încercării de a respecta integritatea tuturor ființelor vii, ceea ce este realmente imposibil. Tot din această perspectivă, s-ar părea că numarul populației umane este un real pericol pentru stabilitatea suportului care o susține (Pământul), fiindcă produce un dezechilibru și utilizeaza natura pentru a-și satisface interesele (Edward Abbey: „mai degrabă aș împușca un om decât un șarpe”).
Ecologia profundă (en. deep ecology), cu rădăcini în etica virtuții, militând pentru grijă și compasiune, susține că mediul este o entitate cu care suntem într-o relație directă și asupra căreia ar trebui să ne temperăm excesele de dominare. Oamenii și celelalte specii sunt legate și trăiesc într-o relație de interdependență, toate având o valoare intrinsecă fiindcă sunt parte a Întregului. În viziunea ecologiei profunde, interferența umanului cu non-umanul este astăzi greșită și dăunătoare, situația înrăutățindu-se continuu și amenințând diversitatea formelor de viată.
În fața acestei observații, oamenii ar trebui să își schimbe modul în care înțeleg existența lor în lume (schimbarea ideologiilor, a structurilor economice, politice și a tehnologiilor care interferează cu natura). Eco-feminismul, ca ramură a ecologiei profunde, susține că modelul de gândire patriarhal, dominat de ideea de dominare, exploatare, colonizare și supunere este profund gresit și daunator, locul ideilor de discriminare și exploatare necesitând a fi luat de o etică a compasiunii și grijii, similară „programului” ecologiei profunde.
Etica de mâine a mediului trebui să fie una interdisciplinară, adunând experți din sfere de cercetare diverse, pentru a-și testa valabilitatea teoretică
Dar putem într-adevăr să avem o optică altfel decât antropocentristă? Nu ar trebui oare ca eticienii mediului să colaboreze cu psihologii mediului, în incercarea de a stabili cum se poate coagula idealul unei lumi a respectului pentru natură? Se prea poate ca, privind către istoria acestui domeniu, să observăm că suntem prinși în capcana de a găsi elemente în sprijinul ideii de valoare intrinsecă a naturii (ajungând până la absurditatea de a stabili cât de mult suferă insectele sau furnicile, ori daca ele sunt capabile de suferință) fără a chestiona această căutare frenetică. Se poate corporaliza teoretic o „valoare prin ea însăși”, independentă de subiectul la care facem referire? Oamenii nu pot fi ușor convinsi de această valoare intrinsecă, fie ca este întemeiată pe a fi „subject of a life”, formulă lansată de Tom Regan, sau de continuitatea psihologică în timp, de prezența percepțiilor, credințelor sau a memoriei. Cu dificultate se poate furniza un șablon care să fie de folos în stabilirea criteriilor pentru care ceva anume din lumea non-umană are o valoare intrinsecă, fiindcă aceste elemente teoretice sunt decise arbitrar, fiind mai degrabă apanajul un soi de speciism nejustificat.
Biofilia (iubirea față de animale, râuri etc.) nu este departe de a fi o utopie, în timp ce geoingineria climei, spre exemplu, este o realitate aproape existentă. O lume a crizei ecologice ar trebui să fie o lume a politicilor de mediu care să poată fi impementate și respectate, pentru a-și demonstra eficiența.
Etica de mâine a mediului trebui să fie una interdisciplinară, adunând experți din sfere de cercetare diverse, pentru a-și testa valabilitatea teoretică. Etica mediului de mâine nu mai poate gândi omul ca fiind ceva diferit de natură, ci mai degrabă (datorită numărului în crestere a populației și a controlului zonelor sălbatice) ca parte a acestui mediu: utilizarea resurselor naturale, comportamentul ecologic, urbanul ca parte a naturii tinzând a fi temele de viitor ale dezbaterilor de pe agendele preocupărilor legate de mediu.
Este rațional ca biodiversitatea să fie protejată. Fiindcă oamenii fac politicile de mediu, acestea ar trebui să se axeze pe ideea de dezvoltare durabila și mai mult, să se intrebe în ce termeni gandim acest tip de dezvoltare. Are ea în vedere protejarea biodiversității? Dacă răspunsul este da, atunci putem considera că naturii îi este atribuită o valoare intrinsecă; dacă răspunsul este negativ, atunci șocul viitorului va obliga la o reconsiderare a problemei, însă sub auspicii mult diferite față de ceea ce ne putem imagina astăzi.
