Pactul naţional de integritate pentru mediul academic

Organizaţia Transparency International Romania are în această perioadă o iniţiativă lăudabilă. Aceea de a lansa, ca temă de dezbatere publică, problematica eticii în universităţi având ca scop crearea unor universităţi integre. Conceptul central e acela de „pact de integritate”. Un pact de integritate se referă la o parte dintre membrii unei comunităţi profesionale sau a unei „sfere de activitate” care convin asupra unui cod etic comun şi-l aplică în mod coordonat în activităţile lor. Ţelul urmărit de intrarea într-un pact de integritate e unificarea standardelor etice existente şi aplicarea lor printr-o „monitorizare continuă”. Un pact de integritate ne apare ca un „club select” care delimitează liderii morali de restul concurenţei. Se speră ca tot mai multe organizaţii să dorească să intre în acest club.

Valoroasă in această iniţiativă mi se pare ideea grupării universităţilor româneşti în jurul unor valori morale, ideea de morală academică pusă în practică. Într-o societate românească insensibilă la problemele eticii instituţionale, şi în general la problemele eticii, a întâlni voci care să ceară universităţi integre e un eveniment important. La nivelul disputelor televizate, difuzate pentru publicul larg, s-a mai cerut demagogic aşa ceva. Dar aici e vorba de o abordare profesionistă a unor specialişti aflaţi în căutarea unor soluţii aplicabile.

După studierea proiectului, eu cred că nu aş insista în această primă fază pe detalii tehnice (principii, valori, cod etic –) căci aici lucrurile mai trebuie gestate, discutate şi curăţate de tot felul de neajunsuri. Aici trebuie să fie consultaţi nişte experţi în etică, altfel există riscul de a inventa un nou Aristotel şi un nou Kant care pretind că vin cu principii originale dar, de fapt, nu vin cu nimic. De pildă, etica nu e studiul comportamentelor oamenilor în raport cu normele sociale în genere (cum se spune în Manualul pentru promovarea integrităţii – editat tot de Transparency), căci normele pot fi şi juridice, estetice, sportive, tehnologice etc. despre care nimeni care se pricepe nu va spune că sunt etice. E de asemenea greşit să spui că regulile de eficienţă (tehnologice) sunt norme etice, dar nu morale, morala fiind distinctă de etică. Nu, în sens colocvial, etica e studiul comportamentului moral.

Sunt însă de părere că lobyul pentru etica instituţională şi efortul de clarificare conceptuală pot şi trebuie să meargă mână în mână. Mai mult, aş zice că şi construcţia unor infrastructuri etice-model în universităţile care au aderat la Pact trebuie începută acum. Dar aş insista totuşi pe aspectul de lobby în favoarea unei „universităţi integre”, şi dacă proiectul Pactului de integritate ar convinge şi ar urni din loc instituţiile, atunci ar fi deja un mare succes. Lumea trebuie făcută, înainte de orice, permeabilă la această idee. Definirea operaţională a scopului urmărit (o „universitate integră”) e de maximă importanţă, dar va lua ceva timp. De asemenea tema europeană a interzicerii „hărţuirii morale” la locul de muncă, adică a prohibirii unor forme de nerespectare a demnităţii persoanei la locul de muncă, poate fi inclusă în acest proiect. Iniţiatorii ei cred că e o nouă temă morală, în realitate e un fragment din marea temă a interzicerii comportamentelor imorale în sens kantian, i.e. care încalcă principiul demnităţii.

Se va replica imediat că univesităţile au fost de mult timp urnite din loc pentru că în toate avem coduri etice şi comitete etice, prin ordin al ministrului Miclea. Nu aş vrea să vă arăt unele analize făcute pe codurile etice existente, uneori copiate mecanic fără a şterge numele universităţii-mamă. Trebuie spus foarte clar că acest fel de sistem etic există dar nu funcţionează şi nici nu poate funcţiona. El trebuie regândit şi pentru această regândire sper că militează – ca un alt obiectiv major – Pactul de integritate. Mai exact, pentru înlocuirea lui cu o „infrastructură etică” matură (OECD şi UE). Acesta trebuie să figureze ca al doilea obiectiv central al proiectului. Pactul ar trebui să arate nu doar ce ar fi bine să facem, ci să ia iniţiativa şi să construiască efectiv în universităţile membre asemenea infrastructuri etice, care să poată fi luate ca model. Aceste construcţii-model pot fi privite ca nucleul acţiunilor de convingere a tuturor universităţilor. O asemenea infrastructură etică ar cuprinde:

– Biroul de etică (uneori combinat cu cel de calitate): în frunte cu un director, consultanţi etici, e pilonul instituţional stabil: el asigură managementul general al eticii în universitate. Crează şi manageriază programele etice.

– Comisia de etică: funcţiile ei trebuie revizuite – nu e o comisie de litigii, ci una de creare şi updatare a codului etic, de consiliere etică a conducerii, de popularizare a ideilor morale în universitate. E o comisie de reflecţie morală.

– Comisia de litigii : cumulează funcţiile de rezolvare a litigiilor.

– Comisia de etica cercetării ştiinţifice: manageriază etic proiectele de cercetare supuse aprobării de finanţare.

– Birou de audit etic intern (eventual).

– Hot-line etic, terminat la Biroul de etică.

– Un sistem de traininguri şi autotraininguri etice periodice. Crearea unei culturi instituţionale etice.

Totul trebuie conceput în funcţie de circumstanţele locale. Nu există o reţetă unică. Dar e clar că a rămâne la cod etic şi comitet etic ar compromite proiectul.

În mod normal, pentru a nu crea un dezavantaj concurenţial pentru universităţile care adoptă sisteme de management al eticii, ar trebui ca toate universităţile să fie obligate să instituie asemenea sisteme simultan, şi la fel alte organizaţii. În acest caz, ideea Pactului ca „un club de elită” trebuie abandonată. Toţi trebuie să fie de la început în club. Pentru aceasta e nevoie de o iniţiativă legislativă bine gândită. Primii doi paşi ai strategiei acestui proiect ar putea fi următorii: primul, o intensă activitate de conştientizare a importanţei eticii instituţionale atât în universităţi cât mai ales în Minister. Şi aceasta urmărind o iniţiativă legislativă prin care să se instituie în toate universităţile ceva. Ce anume? Îl al doilea rând, acest ceva nu e codul etic (Pactul nu e o coagulare de universităţi în jurul unui cod etic deja făcut), ci un sistem de management etic sau infrastrudctură etică în centrul căreia se află codul etic. Fără această structură birocratică nu putem spera să avem un cod etic viu.

Aceasta ar trebui să ne ceară să trecem la pregătirea în universităţi a unor specialişti în managementul eticii (dar nu prin pseudo-traininguri de o săptămână). Apoi, regulile etice trebuie revizuite de către Comisia de etică cu participarea personalului ori de câte ori e nevoie (nu o dată pe an). De aceea legalizarea codului etic e o eroare. Apoi, univerităţile trebuie să treacă repede la organizarea unui sistem de training etic dublat de cursuri de etichetă pentru personal (şi nu numai). Aş mai adăuga încurajarea cercetării ştiinţifice şi a publicaţiilor pe această temă ca şi încurajarea logistică şi financiară a creării de „instrumente etice” pentru universităţi şi pentru terţi (contra cost).

Aşa am fi pregătiţi să introducem standarde etice în universităţi într-o manieră durabilă şi flexibilă, descentrlizată. Ele ar putea fi un model pentru firme, spitale, primării etc.

Referitor la Codul etic prezentat:

El conţine o serie de neajunsuri care trebuie corectate:

1) Acesta e un cod de conduită, nu unul etic. El se referă la „normele de conduită profesională şi de integritate”. Ce caută aici normele profesionale? Pentru ele există Coduri profesionale. Provocarea noastră e să dăm un cod de comportement moral.

2) Nu se distinge prea clar între principii şi reguli morale. Regulile morale îţi spun ce e corect să faci, principiile nu. Principiile sunt standarde normative care circumscriu domeniul moralului. În textul oferit, se pretinde că plecăm de la principii, în realitate, codul etic pleacă de la valori.

3) Acest cod etic e bazat pe valori. Eu militez pentru a-l întemeia pe principii etice, care apără tacit nişte valori morale. E vorba de principii etice larg recunoscute care delimitează sfera moralului. Baza codului etic propus aici pare, în lipsa acestei ancorări principiiste, arbitrară. De ce s-au ales aceste valori şi nu altele? Dar iată câteva exemple de principii etice recunoscute ca atare de specialişti, dintre care putem alege în funcţie de nevoi:

Principiul respectului autonomiei,
Principiul binefacerii,
Principiul nefacerii răului,
Principiul dreptăţii,
Principiul respectului demnităţii,
Principiul vulnerabilităţii,
Principiul publicităţii,
Principiul egalităţii,
Principiul fericirii etc.

4) Lăsând la o parte faptul că valorile sunt in fel de poeme manageriale având o slabă forţă operaţională, vom observa că nu toate valorile propuse sunt valori morale. „Respectul” nu e aici o valoare morală, ci un termen colocvial; principii morale sunt prescripţia de a respecta autonomia sau respectul demnităţii fiinţei umane (ori a altor fiinţe). Autonomia, demnitatea sunt valori. Iar autonomia trebuie definită, ca şi „demnitatea”: o valoare supremă, neaditivă, egală în toţi oamenii, care nu li se conferă şi nu li se poate lua etc. diferită de „preţ”. Deci „respectul” e o relaţie, e respectul a ceva (ca principiu moral) şi nu se referă la sensul colocvial de consideraţie şi colegialitate, ci la ceva privind natura morală a omului iar originile ideii sunt în opera lui Kant. „Persoană” în contexte morale se referă la persoana morală, opusă unui „obiect”, nu la sensul colocvial. Dar deţinutul sau cel aflat în comă profundă – care au o autonomie limitată – sunt persoane sau obiecte? Ele se mai află în spaţiul moralei sau nu? Apoi, „demnitate” înseamnă o valoare incomensurabilă pe care numai omul o are (după alţii şi alte sisteme vii) – şi nu are sensul colocvial de „a trata demn pe cineva”. „Discriminarea” nu e o formă de respect (cum apare în text), ci de dreptate. La fel egalitatea de şanse. De asemenea, „proactivitatea” nu e o valoare morală. E, eventual, o regulă procedurală care poate fi folosită într-un cod etic, dar nu e o regulă de bază şi cu atât mai puţin un principiu. „Conformitatea” nu se referă doar la reguli juridice, ci şi la reguli morale. Cât priveşte regulile morale, ele vor trebui să fie formulate mult mai amănunţit pentru a fi utile. Iată numai câteva inadecvări conceptuale care nu spun, probabil, nimic persoanelor care abordează amator subiectul.

5) Cuvintele folosite arbitrar trădează neclarităţile existente: „Integru” înseamnă în textul proiectului „etic” (cf. Principii generale). În aceste condiţii, atunci când se spune: „… elaborate în spiritul integrităţii, responsabilităţii şi eticii” se vrea oare să se spună „… elaborate în spiritul eticii, responsabilităţii şi eticii”? Evident că nu. Deci „integru” nu înseamnă „etic” în acest context tehnic. Aici nu suntem în DEX. Dacă luăm definiţia „integrităţii” din documentele UE, ea se referă la un nucleu dur de valori care conferă identitate morală unei persoane sau instituţii în care societatea nu are a se amesteca. Atunci, codul propus aici (bazat pe un nucleu de valori) este, de fapt, un cod bazat pe un singur principiu, pe principiul integrităţii.

6) Apoi, „corectitudinea” sau „cinstea”, dar şi „onestitatea”, spun acelaşi lucru cu „integritatea”. Deci avem o listă întreagă de valori aparent distincte, dar în realitate cu acelaşi conţinut. Aceasta e o probă de neatenţie sau lipsă de sensibilitate la distincţiile conceptuale fine.

7) Trebuie convenit dacă acest cod are doar un rol educativ sau unul constrângător, punitiv; şi în acest din urmă caz ce pedepse se aplică. Se spune doar că e „obligatoriu”. Cât de tare e această obligaţie?

8) Este uneori neclar cum sunt extrase regulile morale din valori. Formulările sunt inadecvate . Ele trebuie să fie mult mai explicite pentru a putea fi aplicate: „E interzisă acordarea de cadouri prin care înţelegem …”

9) La fel ca ignorarea cuvântului „morală”, sare în ochi supralicitarea cuvântului „corupţie”. Această anormală insistenţă a politicilor publice romăneşti pe „lupta împotriva corupţiei” a dus la exclusivitatea acestei problematici juridice şi la exagerarea criteriului prinderii unor „peşti mari”. Or, în România, spre deosebire de Germania, nu peştii mari sunt caracteristici, ci peştii mici. Mica corupţie e endemică. Dar ea a rămas neabordată. Cum neabordat e fenomenul cultural al inversării valorilor în anumite regiuni (răul e considerat bine) cu efecte negative asupra progresului ţării. Nu putem imagina mijloace de intervenţie corectivă şi aici?

10) Monopolul temei luptei împotriva corupţiei maschează alte comportamente imorale, ceea ce e un mare neajuns. În loc de lupta împotriva corupţiei trebuie să vorbim de ansanarea comportamentelor imorale care induc riscuri în organizaţie.

Pe scurt, lobiul şi PR-ul sunt importante, dar mai importantă decât imaginea e realitatea. Am impresia că proiectul Pactului Naţional de Integritate se opreşte la imagine. A schimba această strategie mi se pare o prioritate.

În concluzie, dacă vrem să instituţionalizăm etica în universităţi, ar trebui să începem de jos în sus. Adică de la conceperea şi ridicarea unei infrastructuri etice complexe, adaptată organizaţiei, după ce i-am obişnuit pe oameni cu ideea. Apoi putem face oricâte pacte de integritate vrem între universităţile care au aceste sisteme, deşi a proceda în paşi mici e împotriva intereselor celor ce adoptă sisteme de management etic. O iniţiativă legislativă care să impună crearea acestor sisteme de management moral la nivelul tuturor organizaţiilor ar fi de dorit. Întreg procesul trebuie precedat de o diagnoză etică, adică o ierarhie de comportamente imorale tipice şi o analiză de risc pe această ierarhie. Prioritară e şi pregătirea de specialişti în managementul eticii, în training etic, în audit etic, atât practicieni cât şi cercetători ştiinţifici. Căci a rămâne la nivelul meşteşugului amator e cea mai dezavantajoasă soluţie. După cum mimarea expertizei de către diverşi „întreprinzători” ne ţine pe loc. În acest sens, statul şi firmele private ar trebui să acorde sprijin logistic celor ce studiază şi pot să ofere consultanţă competentă pe această temă, adică universităţilor şi marilor ONG-uri.