O tradiție evoluționistă în abordarea regulilor morale

3 ianuarie 2011

Workshop de cercetare: discuție pe marginea articolului lui Emanuel Socaciu, “Despre o tradiție evoluționistă în abordarea regulilor morale” în Staicu, Laurentiu (ed.)., Raționalitate și Evoluție. Explorări filosofice ale complexității, București: Editura Universității din București, 2009.
Prezintă: autorul.
Participă: membrii echipei și invitati permanenți.

Problema motivaţiei morale este una recurentă în spaţiul tradiţional al teoriei etice. Într-o formă sau alta, toţi marii constructori de teorii morale au făcut apel la ideea că acţiunea morală (sau cel puţin instanţierile ei interesante filosofic) presupune depăşirea, într-o manieră specificată, a unui anumit tip de tensiune. Ceea ce leagă, de exemplu, noţiunea aristotelică a akrasiei de cea cea kantiană a heteronomiei voinţei este ideea potrivit căreia comportamentul moral este rezultatul unei înfruntări, încununate de succes, cu tentaţia de a încălca cerinţele moralităţii. Incapacitatea unui agent de a depăşi astfel de obstacole este văzută în mod obişnuit ca o lipsă sau ca un deficit (de raţionalitate, cel mai adesea) al acestuia. Utilizarea instrumentelor analitice oferite de teoria alegerii raţionale ne permite o localizare operaţionalizată şi riguroasă a surselor cel puţin a unora dintre aceste tensiuni, iar modelările evoluţioniste ne arată cum poate apărea comportamentul moral printre agenţi care nu şi-l fixează ca scop, nici măcar implicit. Indivizi umani egoişti, „oamenii de pe stradă”, pot ajunge să genereze, în lipsa oricărui proiect, un sistem de reguli morale ca răspuns la un set de constrângeri situaţionale, precum şi mecanisme de impunere a acestor reguli. Făcând acest lucru, ei nu devin alţi oameni, ci continuă să fie cei care erau la începutul procesului. Comportamentul moral poate depinde mai curând de îndeplinirea unor condiţii privitoare la cadrul interacţiunilor, decât de dobândirea (sau de actualizarea, ori păstrarea) unor proprietăţi misterioase ale fiinţelor umane. În măsura în care toreticienii moralităţii sunt interesaţi, chiar şi ca obiectiv secundar, de domeniul experienţei morale (în treacăt fie spus, nu cred că există vreunul care să fi negat în mod ferm un astfel de interes) şi admit că întrebarea „cum poate fi promovat comportamentul moral?” este una importantă, instrumentele care permit modelarea lui mai riguroasă se pot dovedi extrem de utile. Chiar dacă abordarea evoluţionistă nu formulează, ca atare, o rezolvare a problemei motivaţiei morale, ea ar putea oferi propedeutica unor conceptualizări ceva mai satisfăcătoare.

O altă caracteristică a abordării evoluţioniste care s-ar putea transforma într-un avantaj este desprinderea ideii de ”regulă morală” de asumarea unui fundal metafizic sau de terenul mult prea fragil al intuiţiilor. Normele etice, văzute ca simple tipare comportamentale auto-perpetuate, sunt mult mai uşor de înţeles şi conceptualizat deşi, s-ar putea replica cu vehemenţă, retrogradarea lor din sfera maiestuosului în cea a soluţiilor locale la probleme cotidiene recurente va duce la pierderi inacceptabile la nivelul experienţei psihologice sau culturale a moralităţii. O asemenea îngrijorare nu este trivială, dar reprezintă, probabil, o exagerare. Nu avem temeiuri rezonabile pentru a crede că există vreo inconsistenţă între, pe de-o parte, efortul legitim de a sublinia şi de a înţelege bogăţia, dramatismul şi dimensiunile profunde ale vieţii noastre morale şi, pe de altă parte, încercarea de a investiga resorturile care îi fac pe oameni să căute răspunsuri pentru unele dintre problemele apărute în interacţiunile dintre ei în zona pe care o considerăm îndeobşte a fi „a moralităţii”, mai curând decât în alta.